O seară cu Europa Liberă

La Munchen, într-una dintre cele mai somptuoase săli de recepție, Kunstler Haus, de pe Lembachstrasse 8, s-a desfășurat o festivitate de premiere mai puțin obișnuită. Fundația Alexandrion a decernat premii și diplome unor personalități ale diasporei românești, între care se aflau și cîteva dintre vedetele postului Radio Europa Liberă.

La vechea adresă a postului nu se mai simte nimic din tensiunea și agitația de pe vremuri. Dacă nu mă înșel, pe unde erau birourile și studiourile postului acum funcționează o universitate. Este o instituție publică liniștită, ca toate celelalte din Munchen. Parcă tensiunea de altădată nici n-ar fi existat. Parcă acel colț de clădire la care Carlos Șacalul a pus o bombă n-ar fi fost niciodată rupt. Pe aproape, în Englischer Garten, munchenezii își fac plimbările, se întind pe iarbă, fac sport sau beau bere cu niște halbe cît o găleată. Povestea Europei Libere se stinge încet. Cei tineri din Munchen, de fapt și din România, nici nu știu mare lucru despre post. Nici despre epocă. Nici cînd funcționa nu știau prea multe amănunte despre el, necum astăzi, cînd populațiile din Est care îl ascultau cu sufletul la gură l-au uitat. Nici munchenezii nu știau mare lucru despre el. Aflaseră doar că este o instituție americană și că este destinată luptei cu comunismul. Cu atît mai puțin astăzi, cînd multe dintre vocile postului au amuțit pentru totdeauna, cînd postul s-a mutat la Praga și cînd nu mai are nici un rost să emită pentru România.

Într-o clădire ca un paralelipiped alungit, în glumă, într-o oră de geometrie a funcționat de fapt centrul anticomunismului european. S-ar putea spune că la Gdansk a fost inima, iar la Munchen, creierul. Adevărul este că fără Radio Europa Liberă o jumătate din bătrânul continent ar fi trăit închis într-o peșteră. Din banala clădire din Munchen se emiteau semnalele care alimentau gîndirea celor care mai credeau în libertate. De acolo, comunismul românesc și cel din toată Europa de Est era scrutat cu lupa. De acolo se emiteau știri pe care presa din România le evita. De acolo se pleda pentru drepturi și libertăți și de acolo plecau pe calea undelor poveștile unor oameni nedreptățiți sau abuzați de sistemul comunist. De acolo se emitea ce se asculta în baie sau în boxele radioului scoase pe balcon, în funcție de curaj. În Drumul Taberei, un curajos asculta „Realitatea românească“ a lui Neculai Constantin Munteanu cu boxele pe balcon și cu volumul dat la maxim. Toată lumea se lumina la față și zîmbea. Era ca o înjurătură și ca o revanșă surdă, dar și ca un semn de speranță încă vie. Într-o noapte cu vînt și trăsnete, am auzit niște strigăte. Îl luau pe sus pe bărbatul din blocul vecin care asculta Europa Liberă în boxele de pe balcon. Pînă în 1989, în OD-urile din Drumul Taberei a fost liniște.

L-am reîntîlnit pe Neculai Constantin Munteanu pe aeroportul din Munchen. Se întorcea acasă, la București. S-a mutat în România. Are același farmec și aceeași ironie fină care l-au făcut celebru. Doar că nu mai are chef să lupte. Nu mai are cu cine și sunt prea multe deșertăciuni. În afara amintirilor, nu-l mai leagă mare lucru de Munchen. Din echipa de aur a Europei Libere n-au mai rămas decît puțini. Mircea Carp și Mihai Rusu, Gelu Ionescu și Mery Georgescu mai stau în Munchen, iar Emil Hurezeanu, ambasador al României în Germania, revine adesea în orașul bavarez. Dar pentru alte rațiuni, nu pentru rememorări. Nici pe el nu-l mai întreabă multă lume despre anii de glorie, dar și de spaimă ai radioului, despre zilele și nopțile de transmisii în direct despre căderea comunismului în România.

Bavaria a fost poate cea mai anticomunistă regiune a Europei. Și astăzi este la fel. De acolo, zi și noapte, un grup restrîns de jurnaliști și oameni de cultură evadați din țările comuniste ale Europei au ținut lumea trează, cu urechile ațintite la emisiile în eter și cu speranța că într-o bună zi libertatea va veni. Și în comportamentul bavarezilor a rămas o urmă care sună ca un avertisment.

– Nu vă atingeți de libertățile oamenilor!