Lovitură de teatru în cazul mult trâmbiţatelor atacuri aeriene împotriva Siriei după ce, luni, înainte ca în Congresul SUA să fie prezentată cererea preşedintelui Barack Obama de a se autoriza o intervenţie militară, Rusia pare să fi dat o mare lovitură prin propunerea, aprobată iniţial de regimul Assad, ca arsenalul chimic al Damascului să fie plasat sub control internaţional. La Washington, şeful Casei Albe a reacţionat imediat: „Este posibil, dacă este adevărat”, a spus el, răsuflând uşurat, acordând apoi nu mai puţin de şase interviuri televizate (ceea ce pare un adevărat record!) în care a comentat sugestia Moscovei, ce nu pare să-l fi prins pe picior greşit. La fel de repede au reacţionat – pozitiv – şi unele capitale occidentale, ceea ce demonstrează că şi ele erau serios incomodate de acest marş spre război, un marş care era deja destul de complicat. Dincolo de toate, a devenit limpede că propunerea rusească ar putea salva faţa preşedintelui american, care a părut mereu reticent în faţa ideii de a-şi lansa rachetele Tomahawks, evitând, totodată, un vot în Congres care se anunţa dificil. Acum, analiştii se întreabă dacă propunerea Rusiei a venit pe neaşteptate sau Kremlinul şi Casa Albă au conlucrat strâns pentru a ajunge la o soluţie convenabilă ambelor părţi. Ultima idee pare plauzibilă şi există suficiente semne într-o atare direcţie. Mai întâi, Obama a tergiversat lansarea intervenţiei armate, cerând aprobarea Congresului, iar ulterior a spus că se va adresa şi Consiliului de Securitate. Totodată, secretarul de Stat american John Kerry şi omolgul său rus Serghei Lavrov au avut mai multe convorbiri telefonice – ultima, luni seara -, în care au discutat toate detaliile tranzacţiei. În fine, vineri, la finalul reuniunii G20 din Sankt Petersburg, despre care unii susţin că a pus oficial capăt unipolarismului mondial, Putin şi Obama s-au retras într-un colţ al sălii, unde au discutat în voie peste 40 de minute, în care, cum susţin surse din ambele părţi, au căzut de acord asupra formulei găsite.
Cum s-a ajuns la ea în al 13-lea ceas? În primul rând, Obama era vizibil incomodat de cel puţin două mari probleme: el, care a venit cu un discurs pacifist la Casa Albă şi a criticat virulent intervenţiile declanşate de Bush în Irak şi Afganistan, se găsea acum în faţa perspectivei de a declanşa al 5-lea război în Orientul Mijlociu în ultimii 20 de ani. În al doilea rând, cele două războaie amintite sunt încă vii în conştiinţa americanilor şi a celei europene, unde procentul celor ce dezaprobă o intervenţie armată în Siria este covârşitor majoritar. Din această perspectivă, ziarul „Le Monde” semnala ostilitatea masivă a popoarelor occidentale faţă de o atare intervenţie militară. Este vorba de o schimbare radicală de poziţie în comparaţie cu acţiunile similare anterioare, care, în noul context, reprezintă o componentă esenţială a ecuaţiei siriene şi ar fi complicat considerabil misiunea pe care doreau să şi-o asume unii lideri favorabili folosirii forţei pe plan internaţional.
Ce spun, aşadar, institutele de sondare a opiniei publice? Institutul de Cercetări asupra Relaţiilor Transatlantice German Marchal Fund arată că în 11 ţări studiate (SUA plus 10 state europene) există o creştere unanimă a opoziţiei faţă de o intervenţie armată în Siria, în comparaţie cu 2012. Astfel, ea a ajuns de la 63% la 75% în Germania; de la 59% la 70% în Marea Britanie; de la 50% la 65% în Franţa şi de la 55% la 63% în SUA, după ce, în august, procentul era de 53%! În Turcia, unde premierul Erdogan se pronunţă pentru răsturnarea regimului Assad şi chiar pentru lichidarea fizică a acestuia, 72% din populaţie este împotriva intervenţiei. Un sondaj IFOP publicat de „Le Figaro” arată că numărul francezilor ce dezaprobă o atare acţiune militară a crescut de la o zi la alta. În august, 55% dintre ei erau favorabili, la ora actuală procentul acestora este de 36%! Comparând procentele cu cele din timpul intervenţiei în Kosovo sau de la începutul războiului din Afganistan, se constată că, atunci, acţiunile coaliţiilor aliate erau „înţelese şi aprobate de opinia publică” occidentală. Explicând aceste mutaţii, analiştii arată că forţele armate ale acelor ţări au fost angajate în conflicte fără final clar şi satisfăcător. La acestea se adaugă datele complexe ale conflictului intern sirian, în care divizările din rândul rebelilor sunt evidente, pe lângă Fraţii Musulmani apar jihadişti, al-qaidişti sau mercenari plătiţi de diferite ţări din zonă – Arabia Saudită şi Qatar în primul rând – ori europene. Cele de mai sus sunt completate tutelar de fiascoul irakian, care, la 10 ani de la declanşarea invaziei anglo-americane, este din ce în ce mai mare şi mai greu de înţeles de opinia publică din cele 11 ţări, şi nu numai de acolo.
În cazul dosarului sirian, specialiştii susţin că TOATE OPŢIUNILE MILITARE SUNT LA FEL DE PROASTE, opinie ce pare că a împărtăşit-o până la urmă şi Obama! A înarma rebelii ar însemna asumarea riscului de a întări islamiştii radicali, care câştigă teren zilnic şi se revendică în mare parte din Al-Qaida. Faptul ar conduce la haos şi la un lung război civil. A provoca o cădere a regimului Assad printr-o campanie aeriană susţinută – vezi cazul Libiei lui Kadhafi – nu va însemna că Siria va fi protejată de aceleaşi sinistre efecte, dat fiind că politica „schimbării regimului” nu a avut rezultate pozitive în Irak, Afganistan şi Libia, exceptând „tortul petrolier” irakian şi libian din care s-au înfruptat copios holdingurile occidentale. În atare condiţii, cum ideea invadării Siriei s-a exclus de la început, rămânea formula loviturilor aeriene punitive limitate în timp care să vizeze obiective civile. Din această perspectivă există destule exemple care NU AU FOST ÎNCUNUNATE DE SUCCES! În 1983, nave americane din Mediterana au bombardat forţele siriene de la sud de Beirut. Li s-a răspuns, în octombrie, prin atentate comise de kamikaze, care au costat viaţa a 58 de paraşutişti francezi şi a 241 de soldaţi americani. În 1988, pentru a răzbuna viaţa celor căzuţi în atentatele ce au vizat ambasadele americane din Kenya şi Tanzania, SUA au bombardat tabere teroriste din Afganistan şi Sudan. În septembrie 2001, Bin Laden a răspuns cu atentatele din SUA. În aprilie 1986, din ordinul preşedintelui Reagan a fost bombardată Libia, care sprijinea terorismul mondial. Au fost ucişi civili cu duiumul, rachetele şi-au ratat uneori ţintele, Kadhafi a supravieţuit 25 de ani, până în vara lui 2011, iar ţara sa a continuat să ajute teroriştii.
În fine, dar nu în ultimul rând, trebuie discutat despre complexitatea raporturilor de forţe din zonă, influenţată de numeroase puteri precum Iran, Israel şi, mai ales, Rusia, temă care face ca analiştii să se teamă de o degradare a situaţiei regionale şi nu doar acolo. Datele arată că Mediterana e plină acum de nave de război, iar, potrivit presei moscovite, Flota rusă a trimis acolo cele mai mari forţe de după destrămarea URSS. Aşadar, pentru prima oară după 1990, Rusia pare că se implică direct într-un conflict din Orientul Mijlociu. Până la urmă, în faţa unei perspective terifiante, Obama şi Putin au jucat o bună partidă de poker cu dosarul sirian, iar în final au ajuns la o formulă care va stârni multe comentarii, şi pe care şeful Casei Albe urma s-o prezinte în Congres, în cursul serii de marţi (miercuri în zori, în Europa). Deocamdată, lumea răsuflă uşurată.
