Cel mai des întâlnită realitate printre formatorii noştri de opinie este aceea a obedienţei asumate, dar camuflată cu atenţie într-o disidenţă mimată, construită cu migală şi împachetată apoi într-o glazură de moralitate imaculată.
Jurnalista Lelia Munteanu, semnatara multor comentarii şi eseuri moralizante şi foarte critice la adresa „foştilor” care ne conduc astăzi, a fost la rândul ei o susţinătoare a vechiului regim. Lelia Munteanu din anii ’80 scria şi astfel:
„(…) Proiectul de directive al Congresului al XIII-lea al PCR cu privire la dezvoltarea economico-socială a României în cicinalul 1986-1990 şi orientările de perspectivă până în anul 2000 vin să sublinieze încă o dată în plus, pe lângă realizările de excepţională însemnătate ale poporului român de la eliberare încoace, strălucitele realizări ale perioadei de după istoricul Congres al IX-lea al partidului, realizări datorate întru totul «epocii Ceauşescu», justeţea orientării politice interne şi internaţionale ale Partidului Comunist Român.(…) Intrată profund în conştiinţa fiecărui cetăţean al patriei noastre socialiste, intrată în conştiinţa naţională sub numele de «Epoca Ceauşescu», perioada care s-a scurs de la cel de-al IX-lea Congres al PCR a ajuns astăzi la maturitatea bilanţurilor. (…) Poeta Fatma Sadîc din Hârşova îmi mărturisea că noile Directive, întreg programul de orientări şi măsuri ale partidului şi statului nostru cu perspectivele sale generoase până în anul 2000, deschid pentru ea personal, pentru toţi colegii săi de generaţie poetică, zilele unui nou şi amplu Poem al Muncii. Aşteptând ca poemul despre care îmi vorbea să se materializeze atât la nivelul cifrelor de producţie, cât şi la nivelul metaforelor inspirate pe care le construieşte, îi mulţumesc tehnicianei şi poetei Fatma Sadîc pentru gândurile frumoase. Trebuie să recunosc şi eu că, aplecându-mă cu atenţie asupra Proiectului de Directive, Proiect care vizează cu înaltă competenţă, cu nedezminţit spirit de răspundere întreaga noastră viaţă economico-socială, toate ramurile economiei naţionale, nu am putut să nu întrevăd printre rânduri locuri şi oameni întâlniţi în cursul peregrinărilor mele prin ţară (…)” (Lelia Munteanu, „Un popor stăpân pe speranţele sale”, „Flacăra”, anul 33, 14 septembrie 1984, p. 4).
Un alt jurnalist de prestigiu azi este Tudor Octavian, pe care-l găsim semnând articole în „Jurnalul Naţional” şi adesea comentator neutru în multe dintre talk show-urile de televiziune. Acelaşi Tudor Octavian scria în anii ’80 astfel: „(…) Starea de spirit a patriei române a fost spusă cu strălucire şi înţelepciune de tovarăşul Nicolae Ceauşescu în Mesajul adresat întregului nostru popor de anul nou şi cuvintele de temelie ale acestui mesaj al tuturor marilor năzuinţi şi speranţe au fost ascultate de naţiune cu sufletul deschis” (Tudor Octavian, „Cu încredere în puterea muncii”, „Flacăra”, anul 32, nr. 1, 7 ianuarie 1983).
Pentru că Tudor Octavian este şi un „scriitor la ziar”, oferim un fragment dintr-un articol optzecist, cu „valenţele” scriitoriceşti cerute în epocă: „(…) Pe dealurile Brabonei, fireşte, nu se irigă. Anii trecuţi, recolta de porumb a fost bună, de 5.000-10.000 kg ştiuleţi la hectar.(…) Lanul vecin, unde după orz (4.500 kg la hectar) s-a semănat imediat mei (20 kg sămânţă la hectar) va da cam o tonă de mei la hectar. Dacă socotim meiul cu 7 lei kilogramul, avem un plus de 7.000 lei la hectar şi încă nutreţul. Dar meiul a ieşit atât de bun, încât poate fi folosit ca sămânţă cu 22 lei kg” (Tudor Octavian, „Emoţie şi autoritate la vie şi în lanul de porumb”, „Flacăra”, anul 31, 15 ocotmbrie 1982, p.6).
Cât despre ziaristul Ion Cristoiu, chiar domnia sa recunoaşte că este mai „comunist” din fire iar dintre sutele de articole semnate în anii ’80 oferim cititorilor următorul fragment: „Socialismul românesc de după Congresul al lX-lea al PCR se defineşte prin întemeierea acţiunii politice, atât individuale, cât şi colective, pe o concepţie teoretică de ansamblu asupra lumii. Toate marile momente ale practicii sociale de după 1965 au fost rodul nu al unui pragmatism îngust, supus conjuncturii, ci al unei viziunii profunde asupra realităţii naţionale şi internaţionale. O viziune în care se regăsesc dialectic îndrăzneaţa prospectare a faptelor şi respectarea principiilor fundamentale ale concepţiei revoluţionare” (Ion Cristoiu, „Adevărurile literaturii”, „România literară”, 12 mai 1988).
Victor Atanasie Stănculescu este deja un personaj istoric şi cunoaştem cu toţii rolul său în prăbuşirea regimului Ceauşescu. Dar cu numai cinci-şase ani mai devreme, acelaşi Victor Stănculescu afirma: „Sinteza perfectă între ceea ce s-a constituit în experienţa a trecutului şi vocaţia prezentului şi viitorului poporului nostru, ideea de libertate şi independenţă îşi găseşte o strălucită materializare în opera secretarului general al Partidului Comunist Român, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, căruia, cu prilejul împlinirii a 50 de ani (…) îi aduc un fierbinte omagiu de stimă şi recunoştinţă, împreună cu urarea de viaţă îndelungată (…), spre gloria şi măreţia României socialiste. (…) Viitorul independenţei şi suveranităţii naţionale este întrevăzut, în gândirea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, în corelaţie dinamică cu înfăptuirea Programului partidului, a hotărârilor Congresului al XII-lea şi ale Conferinţei Naţionale din decembrie 1982 (…)” (general-locotenent Victor Stănculescu, adjunct al ministrului Apărării Naţionale, „Marea lecţie a comandantului nostru suprem: nimic nu e mai sfânt ca libertatea ţării”, „Flacăra”, anul 32, 21 ianuarie 1983, p. 13).
Cel mai talentat, poate, creator de animaţie român, Ion Popescu – Gopo, rămâne chiar şi pentru generaţia mea mai mult decât o poveste, o legendă a desenului animat. Îmi amintesc chipul surâzător, prietenos, atunci când animatorul Gopo îşi făcea apariţia pe micul ecran alb-negru al televizorului Tesla. Dar a existat şi un al doilea personaj Ion Popescu – Gopo, ascuns vederii, necunoscut publicului: acela de adulator al regimului Ceauşescu. Oferim mai jos un fragment din cuvântarea tovarăşului Ion Popescu – Gopo la una dintre plenarele optzeciste ale CC al PCR: „(…) model strălucit de analiză şi sinteză ştiinţifică a realităţilor socialiste româneşti contemporane, expunerea tovarăşului Nicolae Ceauşescu la plenara lărgită a CC al partidului, documentul propagandistic de însemnătate capitală pentru frontul nostru ideologic, a dat o orientare clară, de largă perspectivă întregii activităţi ideologice, politice şi cultural-educative, al cărei spirit militant, revoluţionar, novator poate şi trebuie să confere permanent valenţe de mare amplitudine în cosonanţă cu cerinţele tot mai complexe ale construcţiei socialiste, întregului proces de formare a omului nou. (…) Cineaştii din ţara noastră, strânşi uniţi în jurul partidului, al secretarului său general tovarăşul Nicolae Ceauşescu, sunt hotărâţi să-şi dedice toate formele creatoare traducerii în viaţă a politicii partidului în domeniul cinematografiei, pentru a contribui, împreună la celelalte arte, la formarea şi dezvoltarea conştiinţei politice, revoluţionare şi patriotice a maselor de oameni ai muncii din ţara noastră” (Ion Popescu-Gopo, „Flacăra”, nr. 26, 2 iulie 1982, p. 5).
Mulţi dintre marii noştri actori au semnat şi ei pactul marelui compromis. Ion Besoiu nu a avut în destinul său mereu toate pânzele ridicate pentru a naviga în volte, contra vântului. Au fost şi momente când a trebuit să se conformeze astfel: „(…) citind şi recitind expunerea istorică a tovarăşului Nicolae Ceauşescu la recenta plenară lărgită a CC a PCR cu privire la stadiul actual al edificării socialismului în ţara noastră, la problemele teoretice, ideologice şi activitatea politică, educativă a partidului am simţit cum acest deziderat priveşte confirmarea istorică a timpului prezent. Ne aflăm în faţa unor mari răspunderi faţă de viitorul poporului român şi al naţiunii noastre socialiste. (…) Ca artist al lumii noastre, ca om de scenă, am regăsit, în expunerea tovarăşului Nicolae Ceauşescu, afirmat, sensul propriei noastre arte.(…) Cred că un artist adevărat îşi poate servi patria, partidul şi poporul aflându-se întotdeauna (…) în prima linie a luptei pentru o nouă conştiinţă revoluţionară (…)” (Ion Besoiu, „Un artist, cel adevărat, este un revoluţionar”, „Flacăra”, anul 31, 25 iunie 1982).
Ştefan Iordache a încercat să fie original şi laconic. A scris un fel de autobiografie din care oferim aici un fragment: „Mă numesc Ştefan Iordache. De profesie actor, membru al PCR. Tata, Traian, pensionar, mama, Elena, casnică. (…) Am «bătut» aproape toată Europa, am ajuns şi în Mexic şi America. La Copenhaga într-un magazin, şi mai târziu la New York ne-au întrebat ce limbă vorbim. Am spus: româna. «A! Ceauşescu, Ceauşescu, good» Şi mi s-a umplut inima de mândrie. Şi dorinţa mea de a vă cinsti numele şi de a reprezenta ţara noastră cât mai bine a crescut” (Ştefan Iordache, „Pace şi libertate”, „Flacăra”, anul XXVIII, nr. 48, 29 noiembrie 1979, p. 7).
Olga Tudorache, unul dintrele modelele de marcă ale culturii româneşti teatrale, s-a apropiat, ea ştie cum şi dacă i-a fost greu sau uşor, pentru a dărui cezarului – Zeus de atunci – o urare: „Unul din cei 22 de milioane, un om care trăieşte şi munceşte în ţara asta… îi urează şi îi doreşte tovarăşului Nicolae Ceauşescu, din toată inima, să se bucure de o ţară românească, aşa cum a visat-o în anii de temniţă. (…) îi doresc să trăiască în sănătate şi pace, ca să poată îngriji de viitorul copiilor noştri în linişte şi seninătate” (Olga Tudorache, „Urare”, „Flacăra”, anul XXVIII, nr. 48, 29 noiembrie 1979, p. 7).
Ceea ce m-a întristat a fost prezenţa lui Florian Pittiş în lumea compromişilor moral. Ce însemna până la urmă un astfel de text adresat regimului? Un post în Bucureşti? O slujbă mai vizibilă? O carieră mai uşoară şi mai rapidă faţă de aceea a colegilor de generaţie, poate unii dintre ei mai buni, mai talentaţi, dar impasibili faţă de marele compromis şi de aceea vizibil marginalizaţi? Florian Pittiş: „Am urmărit, aşa cum era şi firesc, lucrările celui de-al XII-lea Congres al PCR. Le-am urmărit cu sentimentul că în sala unde erau adunaţi din toate colţurile acestei ţări reprezentanţii poporului se decide viitorul nostru. Sânt un om tânăr şi nu poate să-mi fie nicidecum indiferent cum vom trăi în continuare. Nu mi-ar fi indiferent nici altfel, dar anii care vor veni nu sânt o abstracţie pentru mine, ci vor fi chiar ani pe care va trebui să-i trăiesc. Şi nu vreau să trec prin ei oricum. Prin opţiunea pe care naţiunea română a făcut-o realegând în fruntea partidului pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, destinele patriei se află pe mai departe încredinţate unui om care a crezut şi crede în revoluţie şi care ne îndeamnă şi pe noi să credem că revoluţia nu s-a sfârşit, că mai avem de purtat multe bătălii în numele sfânt al revoluţiei române lucrarea de veacuri a poporului nostru. Depinde, ca în atâtea alte împrejurări, în primul rând de noi ca ea să ne aducă pe culmile pe care le visăm” (Florian Pittiş, „Numele sfânt al revoluţiei române”, „Flacăra”, anul XXVIII, nr. 48, 29 noiembrie 1979, p. 7).
Dinu Săraru nu este o noutate în materie de compromis politic. El a definit însă „comunistul de omenie” şi oferim cititorilor acest pasaj „plastic” al fostului director TNB: „(…) Marele nostru avantaj este că opera construcţiei socialiste româneşti se desfăşoară în spaţiul atât de categoric favorizant al luptei pentru umanitatea socialistă, fiindcă în geografia socialistă românească a fost fundamentat principiul comunistului de omenie (…)” (Dinu Săraru, „Iubirea comunistă”, „Flacăra”, anul 32, nr. 24, 17 iunie 1983, pp.1 şi 11).
Ovidiu Ioaniţoaia, tribun al sportului românesc, comentator de marcă al multor întreceri sportive din ultimii 30 de ani, a semnat multe zeci de articole angajante politic, înainte de a îmbrătişa lumea sportului. A fost mai întâi un ziarist de investigaţie precum Lucian Avramescu sau Ion Cristoiu, la acea vreme. Ovidiu Ioaniţoaia: „(…) În cadrul unei expuneri magistrale, excepţional documentate, tovarăşul Nicolae Ceauşescu ne-a adresat nouă, tuturor, înflăcărata chemare de a face legământ solemn pentru a munci şi mai temeinic, şi mai competent, să devină şi mai prosperă (…). Strânşi uniţi în jurul partidului, al secretarului său general, vom milita neabătut pentru înfăptuirea politicii de construcţie şi pace promovată, realist şi consecvent de cel mai iubit fiu al poporului (…). Să acţionăm în aşa fel, cu patos revoluţionar, cu dăruire patriotică, încât patria scumpă nouă, Republica Socialistă România, să se dezvolte continuu (…) mândră de prezentul grandios, înaintând hotărât spre viitorul comunist!” (Ovidiu Ioaniţoaia, „Jurământ solemn”, „Flacăra”, anul 32, nr. 49, 9 decembrie 1983, p. 2).
Mai puţin cunoscut publicului este jurnalistul Attila Vizauer, astăzi redactor la Radio România Cultural. Mai pe la începutul carierei sale de jurnalist, Attila Vizauer definea „Epoca Ceauşescu” drept „o epocă de maximă densitate istorică, epoca marilor înfăptuiri ale poporului român este concentrarea în timpul a două decenii a ceea ce veacurile au adus poporului nostru ca bine, frumos, adevărat. Nicicând atributele de demnitate, de eroism, de glorie şi nobleţe, de revoluţie adâncă n-au determinat o aşa maximă participare a tuturor fiilor ţării ca în aceşti ani minunaţi de când în fruntea partidului nostru comunist se află întâiul bărbat al ţării, eroul României noi, omul politic de geniu care este tovarăşul Nicolae Ceauşescu” (Atila Vizauer (sic!), „Destine şi împliniri ale ale Universităţii gălăţene în anii luminoşi ai Epocii Ceauşescu”, „Viaţa Studenţească”, anul 28, nr. 47, 21 noiembrie 1984, p. 9).
Nu ştiu dacă dl Vizauer îşi mai aminteşte de acest articol publicat în anul 1984 pe când era redactor-şef al revistei „Orientări” din Galaţi, dar astăzi dl Vizauer conduce Departamentul de Teatru al Radiodifuziunii Române.
Sunt câteva exemple. În revistele din ţară, din marile oraşe precum Iaşi, Cluj, Constanţa, Timişoara de pildă, or fi mulţi altii, încă activi, cu o notorietate locală atent cultivată, dar care ascund încă pasajele unui trecut recent pe care le doresc uitate. Tocmai aceste pasaje de imoralitate neasumată determină continuitatea micului compromis de azi faţă de clientela politicului. Vom reveni.
