Opt ani de la plecarea Regelui Mihai. Ce am învățat din faptele sale și cum ne-a modelat viața

Când am văzut miile de oameni care i-au adus un ultim omagiu în decembrie 2017, mă tot gândeam că trăiesc un moment pe care sistemul educațional nu s-a obosit să mi-l explice. Bine, nici autoritatile post Revolutie n-au fost foarte politicoase cu Majestatea Sa (oprindu-i accesul în țară de două ori) și nici darnice cu informații despre viața și activitatea Sa, ca și cum le-ar fi fost frică de un model pe care îl puteau urma prea puțini dintre noii conducători. De asta au fost luate prin surprindere de admirația pe care o arăta poporul, cu peste un million de oameni în stradă ca să-l întâmpine pe Rege în aprilie 1992 și alte mii de oameni care au stat ore și zile la rând în picioare, la coadă, în fața Muzeului de Artă în 2017, ca să-i mulțumească pentru ce ne-a învățat indirect prin felul Său de a fi.

Am învățat că demnitatea nu se negociază. Unul dintre cele mai puternice mesaje ale Regelui Mihai este fraza sa „Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.” Pentru Majestatea Sa, demnitatea nu era un concept abstract, ci o datorie față de sine și față de țară. Deși exilat, șantajat, lipsit de cetățenie, Regele nu a răspuns niciodată prin agresivitate. A răspuns prin continuitate morală. De la el am învățat că demnitatea nu este o condiție oferită de alții, este un principiu pe care îl păstrezi chiar când nu ai nimic altceva.

Curajul nu este zgomotos. Sfiala lui, vocea calmă, tăcerile ponderate ar putea fi confundate cu timiditatea. Dar în spatele lor se afla un alt tip de curaj – acela de a rămâne om într-o epocă a compromisurilor. Faptul că a refuzat să legitimeze dictatura, că nu a acceptat roluri simbolice menite să acopere abuzurile, că a vorbit întotdeauna limpede despre ceea ce e bine și ce e rău – toate formează lecția unui curaj fără a fi ostentativ.

Respectul este o formă de putere. În multe interviuri, Regele Mihai își arata respectul față de români, inclusiv față de cei care au trăit rătăciți în haosul politic al secolului XX, iar respectul Sau nu era condiționat; venea dintr-o înțelegere profundă a suferinței. Tocmai de aceea, atunci când vorbea despre responsabilitate sau moralitate, o făcea fără reproș: cu blândețe, dar cu fermitate. Așa am învățăt că adevărata autoritate nu umilește. Ea ridică.

Tăcerea poate fi o lecție. Într-o epocă în care liderii își strigă puterea, Regele Mihai oferea un alt model: tăcerea care ascultă, nu tăcerea care evită. Răspunsurile sale erau concise, uneori lăsând loc pentru reflecție. În aceste pauze se afla, de fapt, o frumoasă lecție: nu trebuie să vorbești mult pentru a spune ceva important. Așa am învățăt sobrietatea cuvintelor și forța discreției.

Iertarea nu înseamnă uitare. Regele Mihai nu a cerut răzbunare pentru exilul său, pentru abuzurile suferite sau pentru nedreptățile istoriei. A cerut adevăr. În discursul din Parlament, a spus: „Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie.”

Să fii rege nu înseamnă să domini, ci să servești. În repetate rânduri, Mihai I a vorbit despre ideea de „serviciu” față de țară. Pentru el, regalitatea era mai puțin o instituție și mai mult o responsabilitate morală. E poate cea mai emoționantă dintre lecțiile pe care le-am primit indirect de la Majestatea Sa: leadershipul autentic nu se măsoară în privilegii, ci în disponibilitatea de a te pune în slujba celorlalți.

România merită mai mult decât cinism. Poate cea mai subtilă lecție transmisă prin discursurile sale este credința neclintită în potențialul românilor. Deși trăise departe de țară, în condiții dificile, nu a vorbit niciodată cu amărăciune. A crezut în România poate mai mult decât au putut crede românii înșiși, în cele mai tulburi momente.

Am mai multe amintiri personale legate de familia Regală a României pentru că am avut deosebita onoare să-i intervievez și să organizez o ședință foto cu Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei și Alteța Sa Regală Principele Radu. Păstrez cu drag și mare emoție amintirea turului privat în Palatul Elisabeta. Într-una dintre săli, am văzut rama unei vieți excepționale: coperta Time cu Regele Mihai, alături de o mașinuță prototip, una dintre pasiunile Majestății Sale. Mi s-a părut atât de umană alăturarea – istoria mondială și o jucărie.

Poate de aceea, opt ani mai târziu de la plecarea sa, Regele Mihai rămâne în mintea mea ca o combinație improbabilă între istorie mare și gesturi mici. Un om care a văzut război, exil, trădări, dar care vorbea cu modestia cuiva obișnuit să-și repare singur lucrurile prin casă.

Într-o lume care ne obligă mereu să fim mai vizibili, mai zgomotoși, mai ”perfecți”, Regele Mihai a fost lecția mea despre tăcere, smerenie și bun simț. Am învățat-o într-o sală cu o copertă Time și o mașinuță. Am învațat-o avându-L exemplu prin viața și faptele Sale, exact lucrurile de care se temeau autoritățile anilor 90.

Poate că așa începe istoria adevărată: nu cu manuale, ci cu oameni. Cu gesturile lor mici, cu tăcerile lor, cu felul în care ne fac să ne dorim să fim un pic mai buni.