Au românii un apetit special pentru a înjura, a blestema, a trimite pe pustii, tot ceea ce nu corespunde aşteptărilor, faptelor, gesturilor imediate? Pentru a înţelege mai bine un posibil răspuns al acestei probleme, să intrăm puţin în sfera etimologiei. Originea latină a cuvântului „înjurătură” este cât se poate de clară. „A înjura” se înrudeşte etimologic şi cu „a jura”, de la juro, jurare, care însemnă „a te ţine de cuvânt”, „a fi cinstit”. Prefixul negativ „in” cu verbul injuro, injurare însemna „a ocărî”, „a fi nedrept”, „a nu te ţine de cuvânt”.
Aşadar, din “injuro”, “injurare” avem “înjurătură” şi “a înjura”.
Traducerea în extensie a cuvântului ar fi: „ceva care nu mai respecta jurământul” şi de aici vorba de ocară adresată celui nedrept, mincinos, laş, schimbător în atitudine.
În vremuri nu demult apuse, cu precădere în lumea satelor, înjurătura avea un caracter sacru, chiar de blestem. Din perspectiva celui care o folosea, înjurătura avea „puterea” să catalogheze, să-l diminueze pe cel vizat în faţa comunităţii sau chiar să-l anihilieze. Aceasta deoarece, în cea mai mare parte a cazurilor, înjurătura la români îl trimite la origini pe cel vizat. Adică este într-atât de nereuşit încât ar trebui să se mai nască o dată, pentru a mai trece prin ciclul naturii. Să aibă astfel o a doua şansă de îndreptare.
Nu putem cuantifica pe naţiuni apetitul pentru înjurătură, întrucât este vorba de un fenomen cultural cu o mare vechime şi arie de răspândire. Oricum, meridionalii sunt campioni în privinţa savorii şi diversificării înjurăturilor.
Mediul social, educaţia familială, precum şi aceea programată oficial prin sistemul educaţional pot cel mult atenua, reduce asperităţile. De pildă, în Ardeal, trimiterea la origini există şi într-o formă mai „umană”, ceva de genul „Fută-te soarele!”.
Însă, potrivit tradiţiei, nu oricine are puterea de a blestema, de a manevra destinele prin catalogare, diminuare, anihilare. Prin cuvântul sacru, în ultimă instanţă. În vechime, aceste persoane aveau o „putere” de temut în comunitate. Cum era de exemplu „blestemul de fată mare” dezonorată, care se întindea pe mai multe generaţii şi rude ale făptuitorului. „Puterea” nevăzutelor era adesea mai puternică decât eşafodajul creştin, de dată mult mai recentă în istoria noastră. Pe când eşafodajul cutumei, strigăturii, blestemului, cuvântului trimis pentru a încadra şi îndrepta la rigoare nedreptatea făptuită deliberat, răsărită dincolo de glazura civilizaţiei de factură romană.
Apetitul pentru harţă, catalogare, diminuare, anihiliare prin cuvinte se face mai simţit mai ales atunci când nefericirea socială depăşeşte orice cuantificare rezonabilă. Şi aceasta se întâmplă cu precădere în societăţile administrate arbitrar, cu legi de circumstanţă, şi soluţionări în funcţie de împrejurări. Când neputinţa devine de-a dreptul inumană, celui păgubit, păcălit, marginalizat, nu-i rămâne decât înjurătura, ca formă ultimă de protest faţă de aceia care nu respectă jurământul, promisiunea, fie ea şi electorală.
