Oul de Aur (23)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Noii demnitari ai lui Elagabal, proveniți din păturile cele mai umile, s-au dovedit ușor de cumpărat. Fostul dansator, devenit prefectul Romei, a reușit nu numai să-l elibereze pe Anonim și pe toți cei închiși împreună cu el, dar să le și sporească în mod oficial prestigiul. Ceea ce n-a împiedicat ceata abia eliberată dintr-o închisoare orientală să incendieze orașul, pe motiv că Al Douăzeci și nouălea ar fi vrut-o. în realitate, acesta, se pare, nu a reacționat în nici un fel nici la arestare, nici la eliberare. („Cînd păstrezi amintiri de dinainte de detenție și speranța într-un viitor de asemenea liber, prezentul prizonieratului nici nu există”, teoretizează exegeții anonimiști modelul acesta de atitudine.)

Sub domnia lui Alexander Severus, ceata este etichetată fără dubii drept creștină. Poate că după moartea acestuia au apărut și acuzațiile incidentelor provocate de oamenii Anonimului, pe vremea lui Maximin orice învinuire adusă creștinilor fiind bine venită. Oricum, în decursul succesiunii împăraților, oamenii aceia au fost priviți mereu altfel și mai mult ca sigur că istoria lor s-a scris postum. Cert este că, fiind atît de ușor de teoretizat orice gest al Celui Fără Voce, el a devenit o autoritate inatacabilă pentru numeroși credincioși. Este îndeajuns să-i amintim pe cainiți, care și ei au văzut la un moment dat personificarea aspirațiilor lor în Anonim. Cainiții, interpretînd biblia invers decît toți ceilalți credincioși, vedeau în Dumnezeu un creator imperfect, îl preferau pe Cain în locul lui Abel și puneau sub semnul întrebării binele descris. Numeroșii lor adepți îl aminteau pe Anonim încă o sută de ani după dispariția Celui de Al Douăzeci și nouălea, contribuind și ei ca fiul Nătărăului să supraviețuiască o vreme sub mai multe ipostaze. Pentru că nu numai cainiții îl revendicau, ci și creștinii păstoriți de Hippolytos, esenienii și atîția alții. Pentru toți, el era un model de depozitare a tainei, iar ascetismul său extrem o pildă inatacabilă.

Al Douăzeci și nouălea a fost indiscutabil un personaj straniu, însă omul ciudat era altfel judecat pe vremea Iui decît, de pildă, azi. Și chiar dacă un adversar a ajuns să-l numească „nebun”, epitetul n-a fost considerat decît o săgeată polemică și nimic mai mult. Dimpotrivă, în peregrinările din fruntea cetei sale tot mai numeroase, deciziile ce i se atribuiau în modul cel mai firesc cu putință i-au făcut pe cei ce-l urmau să fie tot mai încredințați că Anonimul este condus de o inspirație de origine divină. Toate minunile precursorilor iluminați i se atribuie: treceri pe ape, vindecări prin atingere și învieri ale unor morți, găsirea de apă și de alimente în deșert, prefacerea în stane de piatră a dușmanilor înarmați.

În Africa, întîlnind în cale doi lei, el își urmă liniștit drumul, drept spre fiarele ce se apropiau gata de atac. Cînd animalele se aflară de acum la o distanță de doar cîțiva pași și toți însoțitorii înspăimîntați ai Anonimului rămăseseră cu mult în urmă, Al Douăzeci și nouălea își întinse mîna spre dreapta. Leii se opriră și priviră încotro le arătă omul: puii lor erau atacați de niște șacali. Leii porniră în goană să-și apere puii, fără să-i mai intereseze grupul de oameni, ce-și putu urma nestingherit calea.

„Dacă am pornit, vom și ajunge, iar de nu, aceasta fie că s-a întîmpiat înainte, fie că se va întîmpla. Spaimele, a dovedit-o iarăși Cel Fără Voce, nu sînt decît ale prezentului mincinos (ipotetic – nota scribului)”, se comentează pe marginea fragmentului versiunii „Evangheliei anonime”, păstrate printre actele mînăstirii Ferme zu Chiuso.

Probabil că pe Elagabal l-au convins sfetnicii că Anonimul n-ar fi fost creștin, ci păzitorul unor culte orientale, pornind de la faptul că Al Douăzeci și nouălea părea să aibă o simpatie deosebită pentru vaci și boi. Era știut că era vegetarian, însă modul cum privea în ochi boii ore întregi, dîndu-le ierburi sau pur și simplu admirîndu-i, era interpretat că ar vedea în blîn- dele cornute animalele cele mai lipsite de pofte și cele mai modeste în trai. în Dacia a întîrziat mai multe zile și nopți într-o prăpastie, în încercarea disperată de a salva o cireadă surprinsă de nămeți. De altfel, se spunea despre el că ar fi fost descendentul unui preot al lui Zamolxis, urmașul lui Pythago- ras. într-o zi, părăsi drumul pe care mergeau și o luă pieptiș peste stînci. întreg alaiul încercă să-l însoțească, la fel ca de obicei, însă muntele era abrupt și, rînd pe rînd, bătrînii, femeile, copiii și apoi și cei mai voinici bărbați trebuiră să se lase păgubași. EI își continuă calea cu aceiași pași egali dintotdeau- na. Dispăru pentru mai multe zile și reapăru împreună cu un bărbat îmbrăcat în straie albe și cu barbă lungă, la fel de albă. Pe vîrful muntelui, cei doi se despărțiră și Anonimul reveni printre ucenicii săi. Nimeni n-a aflat vreodată unde a fost și cu cine s-a întîlnit, însă nu exista nici un dubiu că deciziile și faptele Anonimului aveau o finalitate precisă. Cunoscîndu-l – atît cît putea fi el cunoscut – și urmîndu-l, nimănui nu-i trecea prin cap că s-ar lua după un nebun.

Simpatia arătată boilor era considerată și ea un argument al apartenenței Anonimului la învățătura lui Marcion. Boul era animalul evanghelistului Luca – singurul acceptat de Marcion. Pe de altă parte, Cel Fără Voce venea din est, direcție atribuită de asemenea lui Luca. Faptul că Marcion a murit cu cel puțin zece ani înaintea nașterii Anonimului n-a împiedicat pe nimeni, nici măcar pe contemporanii Celui de Al Douăzeci și nouălea, să-l considere pe acest personaj din Evanghelia lui Marcion fiul episcopului din Sinope din Pont. în felul acesta, Anonimul devine un personaj ce scrie opera, dictîndu-i-o autorului ei! Marcion a dus o viață ascetică, privîndu-și nu numai trupul de orice ușurare, dar și spiritul. în disprețul luxului și al bunăstării au trăit destui oameni și înaintea lui, învățături ample s-au opus atașamentului față de obiecte și chiar și un strămoș uitat al Anonimului s-a întrecut cu Diogene din Sinope – tot din Sinope! – în privința unei vieți lipsite de orice posesiune materială. însă asceza iui Marcion s-a întins și asupra mutațiilor gîndului. („O idee nestrunită este mai periculoasă decît un taur lăsat de capul lui!“) Modelul pe care-l urmează în chip declarat este cuprins în evanghelia prelucrată de el după Luca. Modul cum își martelează sufletul și trupul depășește cu mult exemplul eroului principal al scrierii sale. Marcion nu ignora ispita, ci o căuta pentru a o învinge, întrucît fără tentație nu există nici reținere. De aceea Anonimul este plimbat prin toată lumea cunoscută – și cîteodată și mai departe – și unde se ivește o Sodornă și o Gomoră, Cel Fără Voce va zăbovi cu răbdare, ducînd și acolo simbolul său, ascuns tot mai grijuliu de către toți cei ce-l purtau. Amănuntul este subliniat de mai multe ori de Marcion pentru a explica prin retrocipație propriu-i comportament. în lunga istorie a Celor O Sută, atunci cînd memoria scribului se apără atît de des prin uitare și cînd confuziile de datare sporesc neîncetat prin repetiția năucitoare a unor evenimente în esență atît de puțin diferite în epocile cele mai diferite, cazul acesta, al unui autor ce susține nu numai că descrie viața unui personaj ce abia urmează să se nască, dar care mai și pretinde că a fost continuu influențat în viață de acel produs al imaginației unei perioade ulterioare este, în sfîrșit, o raritate. (Nu unicat, desigur! Nu unicat deoarece scribul nu-și poate lua răspunderea unei afirmații negative, negarantînd că nu s-a repetat fără știința sa un caz asemănător. Au fost chiar și scriitori ce au creat eroi care abia peste veacuri au început să trăiască într-adevăr și, în germene, și-au călăuzit creatorii.)

Oricum, autoritatea Anonimului era în creștere: el a reușit să asimileze în propria-i persoană prestigiul a nenumărate somități. Al Douăzeci și nouălea dădea impresia că nu există aură a unei celebrități care să nu se lipească imediat de nimbul său. Conform acestei iluzii, era firesc ca și toți discipolii unor șefi de școală atrași (în realitate sau nu) de el să fie la rîndu-le asimilați fără putință de scăpare, la fel cum un astru ține sub puterea sa nu numai planetele, ci și sateliții naturali ai acestora. După Marcion și Hippolytos a urmat frigianul Montanus. Nici el n-a mai putut întregi alaiul Anonimului, fiind de mult mort pe vremea cînd Cel Fără Voce a trecut prin Pepuza, cetatea decretată de montaniști drept viitoarea capitală a imperiului creștin milenar. Și Montanus a pribegit, se spune, prin Asia Mică, prin Gallia, prin Italia, prin Africa, asemenea Celui de Al Douăzeci și nouălea. Cele două femei care l-ar fi însoțit peste tot ar fi fost recunoscute și în alaiul lui. (Laurențiu din Cis, descriind aventurile unui personaj mult mai asemănător Anonimului decît lui Montanus, nu uită să le amintească pe Maximilla și pe Priscila. Numeroase transferuri sînt ușor de explicat: printre primii eretici creștini, deviațiile incriminate sînt mai importante decît săvîrșitorii. Montanus a fost anonimist, însă atunci cînd dispare Al Douăzeci și nouălea, faima acestuia devine monta- nistă. Ce importanță mai avea eticheta? Doar erezia trebuia să fie combătută.)

Următorul satelit celebru a fost, în mod logic, Tertullian. Acesta, cel puțin, ar fi putut, conform cronologiei acceptate, să facă parte din convoiul Anonimului. Jurist cu faimă la Roma, cartaginezul Tertullian a trecut la creștinism pe vremea cînd Al Douăzeci și nouălea abia împlinea cinci anișori. Despre modul cum s-a întîmplat să adere Tertullian la creștinism ni s-au păstrat mai multe anecdote, despre aderența lui la montanism s-au scris exegeze. Întîmplările vieții lui ascetice nu mai sînt chiar atît de cunoscute. Tocmai bine pentru a fi și el înregimentat în armata Celui Fără Voce.

Și, în fine, Țipor. Acesta a fost evreu și nu s-a creștinat nici el și nici altul dintre urmașii săi. Cum de a ajuns să îngroașe rîndurile fanatice ale alaiului Anonimului? O primă și singură explicație s-a dat pornindu-se de la toleranța patriarhului de atunci, Yuda II, cel ce a încercat în toată lunga sa cîrmuire să găsească un modus uioendi între iudei și neiudei. însă argumentul acesta nu ne lămurește – în parte – decît cum de a fost posibil ca Țipor să-l însoțească pe Anonim fără a fi blestemat de ai săi, dar nu și ce a căutat în mod concret printre ucenicii Celui Fără Voce. Yuda II a fost tolerant, însă în nici un caz ascet. Chiar dimpotrivă. Și nici măcar intențiile lui n-au putut să se materializeze toate și nelimitat: un colegiu tradițional ceda cu foarte mare greutate în fața fiecărui pas încercat de patriarh, între a putea, de pildă, folosi ulei de la păgîni și a-i urma pe aceștia este o mare deosebire. Și, dacă nu era montanist, dacă nu urma asceza Iui Marcion, dacă nu era amestecat în polemicile lui Hippolytos și nici în cele ale lui Tertullian, ce a căutat Țipor printre acei oameni? Undeva Țipor a spus: „Creștinii nu mai au ce pierde. Iată secretul lor: de aceea majoritatea dintre ei sînt niște dezmoșteniți ai lumii acesteia. Nemaisperînd nimic în viață, ei încearcă să obțină compensații cît mai mari după moarte. Prea puțini bogați și puternici pot îndrăzni așa

ceva. însă speranța adevărată nu constă în viitorul omenirii, ci se rezumă la un mister pur personal. Eu mai nădăjduiesc în soarta mea, de aceea nu vreau să mor.“ Vorbele acestea nu sînt prea ortodoxe și lasă de înțeles că locul acelui Țipor nu era nici în apropierea sinhedrinului. „Nici“ este o vocabulă determinantă în cazul lui: locul lui nu era nicăieri.

Iar cînd va părăsi, peste ani, ceata Celui de Al Douăzeci și nouălea, își va justifica hotărîrea printr-un citat din Iov: „Un copac și tot are nădejde: cînd este tăiat, odrăslește din nou și iar dă lăstari. Cînd i-a îmbătrînit rădăcina în pămînt, cînd îi piere trunchiul în țărînă, înverzește iarăși la mirosul apei și dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou. Dar omul, cînd moare, rămîne întins. Omul, cînd își dă sufletul, unde mai este?” Ruptura era ireconciliabilă: anonimii investeau în durerile asumate voluntar în viață în nădejdea unei fericiri postume, Țipor nu vedea peste moarte decît speranța în urmași. însă, pînă să ajungă la aceste concluzii, l-a urmat cu credință pe Cel Fără Voce și a slujit secta cu devotament și energie.

„Cred pentru că e absurd”, ar fi postulat Tertullian, însă absurdul nu primește această calitate decît în contrast cu niște parametri bine încetățeniți. Pentru a-i depăși, trebuie fanatism. Tertullian l-a avut. Și nesfîrșitul alai al Anonimului l-a avut. Descrierea apariției Celui de Al Douăzeci și nouălea este comparată cu o furtună de praf. în frunte mergea Anonimul. Era înfășurat în zdrențe, părul îi era plin de scaieți. El, singur dintre toți discipolii, purta simbolul la vedere, crucea în cercul cusut mare pe piept și pe spate. „Avea niște ochi ca niște tumori în- sîngerate și o gură ca o rană vie din care se scurgeau, bolborosind, umbrele cuvintelor” (Laurențiu din Cis). Cel Fără Voce își mișca neîncetat buzele și mai mulți ucenici se străduiau, apro- piindu-și urechile sau privindu-l cu atenție, să-i deslușească vorbele. însă Anonimul îi îndepărta. El nu le vorbea oamenilor, el nu conversa decît cu Unicul lui Zeu. Totuși, pentru unii, aflarea celor spuse de Al Douăzeci și nouălea era o ispită prea mare și, pe furiș, își spionau conducătorul. Cînd aveau impresia că au reușit să surprindă o propoziție sau chiar o idee, cădeau într-un extaz de mai multe zile, după care se pedepseau amarnic pentru fericirea pe care și-au îngăduit-o. Penitențele excesive erau semnul că respectivii au călcat interdicția și s-au amestecat în conversația dintre Anonim și Dumnezeu. Vinovații nu se ascundeau, iar ceilalți, la rîndul lor, nu se puteau abține de a nu-i invidia. Drept urmare, se pedepseau și ei. însă, fiindcă acceptau că prezentul nu este decît reflectarea trecutului (alături de speranța viitorului), fericirea faptului interzis nu-i părăsea. Pentru această fericire, de nelepădat, se pedepseau din nou.

În urma Celui Fără Voce veneau „apostolii”, ucenici căliți ai Anonimului, ce-l cunoșteau de mult și erau în stare – sau credeau că sînt în stare – să-i tălmăcească faptele. Prin tradiție, erau singurii care aveau voie s-o facă. Interpretările lor deveneau imediat literă de lege pentru toți membrii sectei. în cazul cînd doi sau mai mulți „apostoli” înțelegeau în mod diferit un gest al Celui de Al Douăzeci și nouălea, nu se lua nici o măsură și gestul se considera taină. Se mergea mai departe, așteptîn- du-se o nouă interpretare. Autoritatea „apostoiilor” era imensă, ei aveau drept de viață și de moarte, hotărîrile lor nu se discutau, ci erau aplicate ad litteram. Ei nu mai erau persoane, ci pur și simplu expresia materială a cuvintelor nerostite de El.

Urmau, apoi, toți cei ce se alăturaseră cetei. Numărul lor n-a fost niciodată apreciat cifric. Ar fi fost și greu: cîteodată armata Anonimului era compusă din mii de oameni, mulți mureau, cîțiva se îmbolnăveau și rămîneau pe lîngă drumuri. După o vreme se întîmpla ca unul sau altul să dezerteze. Dar veneau noi aderenți. Mereu mai mulți, din noi și noi teritorii. Toată lumea era acceptată, nimănui nu i se punea nici o întrebare, însă fiecare povestea, fără a fi silit, nu numai ce l-a determinat să caute alaiul nomad al Anonimului, ci și tot ce a făcut respectivul înainte vreme.

În mijlocul convoiului mergeau alți vechi ucenici, azi le-am spune, poate, „cenzori”. Aceștia aveau puterea de a decide dacă dintre nou-veniți nu trebuia cumva cineva înlăturat.

Cîteodată erau excluși și aderenți mai vechi. Acești veterani, posesorii puterii de a izgoni un credincios, nu trebuiau să dea socoteală nimănui și nu erau obligați să-și justifice hotărîrile. La fel ca și în privința „apostolilor”, și cuvîntul lor era irevocabil. Cei alungați puteau, eventual, să se tînguie, să ceară iertare – uneori pentru o vină pe care nici nu o cunoșteau –, puteau să încerce să înduplece să li se mai dea o șansă. Dar dacă nu reușeau, erau siliți să se îndepărteze cît mai repede și pentru totdeauna. în caz contrar, riscau să fie uciși cu pietre de către cei alături de care împărțiseră pînă atunci greutățile drumului, pîinea și apa.

Se mai aflau, apoi, printre cei ce-l urmau pe Anonim așa-nu- miții „mirieni”. Printre ei apar și cele două femei asimilate Priscilei și Maximillei. Termenul „mirian” era total impropriu: și „mirienii” erau la fel de fanatici în credință ca și tovarășii lor, se supuneau acelorași restricții autoimpuse, împărtășeau aceeași doctrină difuză.¹ „Mirienii” nu erau scutiți de rigorile disciplinei și ierarhiilor impuse de aderența la alaiul Anonimului, însă rolul lor era de a ține contactul cu lumea de afară, de a face rost de minimul de hrană și de îmbrăcăminte pentru toată comunitatea. în fruntea lor erau cele două femei și, se pare, și Țipor, personaj confundat, în această calitate, uneori, cu însuși Anonimul. Întrucît tratau cu necredincioșii, ei erau socotiți doar semi-membri ai cetei și, astfel, locul lor era cu atît mai ingrat: pasibili oricînd de a fi pedepsiți de oficialități, murind cîteodată în cele mai cumplite chinuri, acceptau și situația de subordonați morali ai celorlalți sectanți, fiind excluși de la anumite momente inițiatice și neavînd dreptul de a ajunge în apropierea nemijlocită a Anonimului.