În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu
Anonimii, ca sectă, au reapărut în număr mare sub Filip Arabul, tolerant cu creștinii și, probabil, el însuși creștin. Că au fost izolați și persecutați tocmai la sfîrșitul domniei acestui împărat atît de îngăduitor poate fi pus pe seama dușmăniei de care aveau parte aderenții Celui Fără Voce chiar dinspre creștini (deși poate că scribul se înșeală și motivele să fi fost altele), în orice caz, ei dispar încă pe vremea unui august binevoitor și sînt stîrpiți definitiv de către Decius, care n-a mai făcut nici o deosebire între diferitele fracțiuni. De aceea, de la jumătatea secolului al patrulea, existența lor devine legendară, înainte de a se stinge cu totul. Ștergerea sistematică a urmelor faptelor lor s-a făcut mai tîrziu, însă cei ce au depus acele eforturi n-au îndeplinit decît cea mai adîncă dorință a Anonimului, trecerea lui definitivă în uitare.
În arhivele lăcașului de la Ferme zu Chiuso, paginile însemnate cu crucea în cerc au fost parcă dinadins învălmășite printre alte hîrtii. Ceea ce a găsit scribul nu este decît rodul unei fericite întîmplări. O altă asemenea întîmplare l-a adus pe scrib înaintea unui desen înfățișînd un grup statuar. Monumentul nu mai există astăzi. O mărturie, mai timpurie, a aceluiași grup statuar, înfățișată pe un desen al manuscriselor de la Ferme zu Chiuso, mai păstrează printre figuri și personajul nostru, ușor de recunoscut după semnul de pe piept. într-o a doua variantă,
Anonimul lipsește. Cel puțin în cazul acesta, Cel Fără Voce a avut dreptate: ce importanță au orgoliile și timpul? Nici restul monumentului, partea lui convenabilă, nu ni s-a păstrat. Practica oficială descoperită de antici, de a scoate sau înlocui de pe basoreliefuri și statui întruchipările celor căzuți în dizgrație, s-a dovedit, prin prisma efemerului general, un efort inutil.
Spre mulțumirea fiului Nătărăului, Cel Fără Voce deveni Cel Fără Nume. Pînă să i se șteargă cu totul amintirea, el mai rătăcește cîteva veacuri prin lume, întotdeauna singur, întotdeauna mișcîndu-și buzele într-un dialog cu un partener doar de el văzut, întotdeauna respingător de murdar și de zdrențăros. Dar niciodată nebun, mai degrabă periculos, stăpîn de la sfârșitul veacului al treilea al unor puteri ale întunericului, mî- nuind fulgerul – pe care-l smulgea din cercul unde îl ținea închis – și transformîndu-i în stane de piatră sau în animale damnate pe toți cei ce ar fi încercat să-l oprească în vreun fel din marșul său fără sfîrșit. Anonimul ajunge să nu mănînce niciodată, să nu doarmă niciodată, să colinde lumea nelăsîn- du-i-se liniștea și nedăruindu-i-se odihna, drept pedeapsă pentru ereziile-i trecute. Al Douăzeci și nouălea termină ca o stafie, ca una dintre multele stafii ale antichității tîrzii. Imaginea lui devine tot mai imaterială și cu atît mai înfricoșătoare, pînă ce se volatilizează cu totul.
Suprema asceză înseamnă lepădarea oricărui orgoliu: dispariția fără urmă. Cînd anonimiștii sînt excomunicați oficial, din ultimele exemplare ale evangheliei lor arse nu s-a legalizat decît ceea ce se întîmplase de mult: numele și faptele Celui de Al Douăzeci și nouălea se răspîndiseră în cele patru vînturi. Vorbitul fără voce a fost arma prin care Anonimul a avut grijă, în această supremă asceză, ca nici măcar cuvintele să nu-i primească o formă materială.
Dar oamenii, credincioși speranței, au investit pînă și umbra Anonimului cu nădejdea în urmași: atunci cînd, în nopți ploioase, se aude foșnetul frunzelor, se mai spune în multe locuri și astăzi că dracul își cheamă copiii. Este un diavol ce nu știe vorbi cu voce tare, ce doar bolborosește, cîteodată mai tare, alteori mai încet, chiar și atunci cînd nci nu-l auzim.
Asemenea atîtora dintre Cei O Sută, Al Douăzeci și nouălea a fost un dușman al celor ce gîndeau altfel și un eretic pentru cei mai mulți dintre cei cu care a fost asimilat. Dar, spre deosebire de ei, ceea ce a făcut i-a fost suficient, nimeni neputîndu-i face nici bine și nici rău. Prin prisma aceasta, scribul nici nu-l poate numi om.
AL TREIZECILEA
(208-260)
– „Trei Cuțite” –
Despre frumusețea vieții
Anonimul nu le-a cerut castitate celor ce-l însoțeau, la fel cum n-a pretins nici alte privațiuni din partea lor. în cum- plitele-i asceze, nu refuza semnele de adorare ale ucenicilor, însă nici nu reacționa în vreun fel cînd cineva îl atingea spre a se umple de ființa lui. în exaltarea lor, multe femei l-au iubit mistic, dar nu și suficient de ezoteric încît să nu se nască și copii din aceste adorări. La începutul a ceea ce numim noi astăzi secolul trei al erei noastre, nu erau puține adeptele Celui de AI Douăzeci și nouălea care susțineau că au adus pe lume copii de-ai Anonimului. Strălucirea unui astfel de renume era atît de mare, încît moda de a pretinde a fi mama unui vlăstar al Celui Fără Voce s-a păstrat încă multă vreme, chiar și după ce Anonimul dispăruse de mult și „soațele” sale se împodobeau cu roadele zămislite doar cu Amintirea Lui. Asemenea altor daruri avute, ascetul fusese și deosebit de fecund, el putînd lăsa grea o femeie doar atingînd-o cu mîna pe frunte sau, cîteodată, numai privind-o. Sigur, personajul nostru a fost total insensibil și la o asemenea faimă. Nimeni n-a putut să-i smulgă vreodată acceptarea vreunei paternități, deși, la fel cum iubise întotdeauna animalele, era înduioșat și de prezența copiilor. A oricăror copii. îi privea ore în șir cum dădeau din mînuțe și, Fiindcă nu contenea în tot acest timp să miște din buze, se considera că se roagă pentru ei. Dar n-a făcut niciodată vreun semn că ar dori să vadă din nou un anume prunc sau că ar fi nemulțumit cînd un altul i se lua din față. într-o singură iarnă, cînd fusese foarte frig, însă el nu acceptase nici un adăpost și-și continuase hoinăreala nesfîrșită prin lume în fruntea alaiului său, luă la el un nou-născut și, ținîndu-l strins de corp, pentru a-i da din propria-i căldură, îl duse multe ceasuri în acest mod în fruntea cortegiului. Adepții au pretins, apoi, că în tot acel răstimp, copilul n-a plîns niciodată, nu s-a îmbolnăvit de vremea neobișnuit de aspră, ba, hrănindu-se din căldura emanată de trupul Anonimului, a devenit mai vînjos decît alții, mai sănătos și mai frumos. Întrucît a fost purtat atîta de către Al Douăzeci și nouălea, fericita mamă a pruncului a putut să pretindă, mai mult decît oricare alta, că fiul ei se trage direct din Cel Ales.
Spre marea mulțumire a mamei sale, nimeni nu i-a contestat pruncului ei filiația. Astfel a crescut Al Treizecilea în mijlocul altor copii – unii susținînd că-i sînt frați după tată –, pribegind fără odihnă dintr-o provincie într-alta. Pentru o instrucție adevărată nu era timp într-o asemenea comunitate, încît fiul Anonimului era primul analfabet dintre Cei O Sută. (Mai tîrziu, el se va lăuda cu neștiința de carte: n-a fost și Maximin Tracul analfabet, ceea ce nu l-a împiedicat, în calitate de împărat, să bage spaima în toți străinii și în toți romanii?)
La opt ani, Al Treizecilea fugise pentru prima oară de lîngă marea-i familie. înnebunită de grijă, mama convinse mai mulți bărbați să meargă să-l caute. Copilul nu putuse fi găsit, însă reveni el singur peste vreo două săptămîni, aproape mort de foame și de oboseală.
După o vreme, fugi din nou. De atunci, disparițiile sale au devenit tot mai numeroase și tot mai lungi. O dată s-a întors cu un cîine uriaș, negru, mai înspăimîntător decît Orthos, dulăul bicefal omorit de Hercule. Altă dată sosi înarmat cu mai multe cuțite, cu care învățase, între timp, să tragă la țintă și să cioplească obiecte din lemn. De acele cuțite nu s-a mai despărțit niciodată și, datorită modului cum știa să le mînuiască, fusese poreclit – spre marele necaz al mamei sale – „Trei Cuțite”.
Pe la zece ani dispăruse definitiv din sînul comunității și multă vreme nu s-a mai știut nimic despre el. într-o zi, oamenii Anonimului fură cît p-aci martorii întîmplători ai unei execuții: la o încrucișare de drumuri, se întîlniră cu un pîlc de soldați ducînd cu ei un condamnat tînăr. Singurul părînd să-l recunoască fu chiar Al Douăzeci și nouălea, de obicei atît de indiferent la cele ce se petreceau în jur. Datorită atenției sale bruște, l-au privit mai cu luare-aminte și discipolii și l-au recunoscut pe Trei Cuțite. Socotind că acesta nu putea avea mai mult de paisprezece ani, oamenii s-au grăbit să le împărtășească soldaților că sînt pe punctul de a ucide un copil. însă comandantul oștenilor le-a răspuns că el a primit ordinul de a-l executa pe criminal și, avînd în vedere delictele grave de care se făcuse acela vinovat, vîrsta nu mai avea nici o importanță. Vina băiatului părea într-adevăr cumplită, în caz că era adevărată, și mama Celui de Al Treizecilea degeaba se străduia să-i convingă pe adepții Anonimului să-i elibereze cu forța odrasla păcătoasă, nimeni nu se clinti din loc. Cel Fără Voce însuși, mișcîndu-și neîncetat buzele, privea țintă la băiat, fără însă a întreprinde nimic. De departe, un cîine negru uriaș dădea tîrcoale grupului.
Cîmpia era netedă în locul acela, doar la picioarele unicului copac se bifurca drumul unde s-au întîlnit oamenii Anonimului și oștenii ducîndu-l pe osîndit. De copacul acela hotărî căpetenia militarilor să-l spînzure pe Trei Cuțite, de frică, recunoscu mai tîrziu, ca mulțimea zdrențăroasă a Celui Fără Voce să nu încerce să-l slobozească. Condamnatul părea să fie într-a- devăr mult mai matur decît pretindeau cei ce au spus că l-au recunoscut. Cînd i-au pus lațul de gît, a început să rîdă. N-a Înnebunit, le-a spus celor de față printre sughițuri, însă se simțea răzbunat: pe el îl vor spînzura, însă copacul de care va atîrna a fost și este semnul unei comori uriașe îngropate cu o generație în urmă de un adept de-al lui Pescennius Niger, pretendentul la imperiu înfrînt de Septimius Sever. Cînd, după bătălia de la Issos, Pescennius Niger își pierdu viața și deveni limpede că noul împărat nu-i cruța defel pe adepții celui ce a murit, povesti Trei Cuțite, un patrician bogat, fost consul, părăsi în grabă Italia și, ca să nu fie stînjenit în fugă, își îngropă cea mai mare parte a averii chiar sub copacul lîngă care se aflau. Omul spera ca vremurile să se liniștească și să poată reveni spre a-și recupera comoara. însă patricianul fu trădat de un servitor și, drept urmare, prins și ucis de oștenii împăratului. Trei Cuțite cunoștea taina chiar de la acel serv mizerabil, mort între timp și el într-o încăierare dintr-o circiumă din apropiere. Ticălosul revenise cu gîndul de a recupera el bogățiile ascunse, însă n-a mai apucat să-și ducă planul la îndeplinire.
– Nu cumva l-ai omorît tu și pe bărbatul acela? l-a întrebat comandantul soldaților.
Trei Cuțite se mulțumi să rînjească.
– După ce voi atîrna de copac, o să săpați mult și bine toată cîmpia asta. Comoara tot la locul ei va rămîne.
Oamenii Anonimului se așezară pe jos, privind la cele ce se întîmplau în fața lor. Soldații se apucară să sape după indicațiile condamnatului, dar acesta nu se înghesuia să le ofere semne prea exacte. O singură dată au dat legionarii de ceva tare și au avut impresia că au ajuns la țintă. însă Trei Cuțite începu să rîdă cînd i-au pus din nou ștreangul de gît.
– Cînd voi atîrna de copac, o să săpați mult și bine.
Soldații au căutat mai adînc în pămînt, iar acolo s-au lovit de acel ceva tare. Era un strat de piatră și, sub el, un vas cu bani de aramă.
– Pe ăștia i-or fi aruncat ca lipsiți de valoare, rînji Al Treizecilea.
Oamenii Anonimului ședeau și priveau, doar căpetenia lor își mișca necontenit buzele într-o discuție nesfîrșită cu Unicul lui Zeu. Departe, în cercuri concentrice, cîinele negru continua să dea tîrcoale. Soldații săpară pînă seara, fără a mai găsi nimic. Cuvintele lui Trei Cuțite erau, însă, surprinzător de exacte.
– Acum veți găsi lut galben, le spunea el, și, cînd era dată iarba la o parte și ridicat primul strat de pămînt, urma într-ade- văr o fișie galbenă și lipicioasă. Aici vi se vor dovedi neputincioase uneltele, rînjea Trei Cuțite și cazmalele se loveau de rocă tare, rupîndu-se. Doar aceste intuiții i-au făcut pe soldați să continue să caute comoara partizanului lui Pescennius Niger, iar seara, obosiți, uitară să-l mai spînzure pe osîndit.
A doua zi n-au mai avut pe cine executa. Noaptea, Trei Cuțite fugise, deși fusese legat fedeleș. Cîinele lui negru l-ar fi dezlegat, susțineau oamenii Anonimului, însă nici ei n-au prins de veste cînd a dispărut Al Treizecilea.
Trei Cuțite pieri din nou din cîmpul vizual al adepților Anonimului și nu mai reveni printre ei decît după alți cîțiva ani. Curios era doar cum de-i mai găsea în lumea cea mare pe ei, care niciodată nu știau unde o să-i prindă ziua de mîine și a căror arie de hoinăreală era la fel de întinsă ca însăși lumea umblată de oameni.
Trei Cuțite sosi într-o seară și ei nu l-au mai recunoscut decît după dulăul uriaș, devenit parcă și mai negru, și mai înspăi- mîntător. Al Treizecilea, la rîndu-i, mai crescuse, se lățise în umeri și purta o barbă ce-l făcea să pară cu totul alt om decît băiețandrul imberb scăpat ca prin minune de spînzurătoare. Din nou Anonimul fusese cel ce dăduse semne de tulburare simțindu-l în apropiere, iar oamenii consfințiră că era vorba despre Al Treizecilea după dulăul ce-l însoțea pe străin.
De data asta, flăcăul părea spășit și ascultător. își manifestă dorința să rămînă pe veci alături de marea sa familie și s-o slujească după puterile-i netrebnice și, cum Anonimul nu-l alungă, ba chiar îl mîngîie scurt pe frunte, toți cei de față găsiră încă o confirmare că-l au în fața lor pe fiul Celui Fără Voce și interpretară întreaga întîmplare ca pe o nouă ilustrare a pildei „întoarcerii fiului risipitor”. 0 vreme, prezența tînărului printre ucenicii Anonimului fusese apreciată mai mult decît ca o favoare, ca un semn divin: Trei Cuțite adusese disciplina în acel alai eterogen, oamenii primeau regulat de mîncare, cînd soseau într-o localitate erau cazați. Al Treizecilea se dovedea un excelent organizator și, poate, singura minte limpede printre toți acei exilați. Cînd era admis un novice bogat, averea aceluia nu mai era împărțită în cele patru vînturi, ca pînă atunci, ci folosită pentru a acoperi nevoile curente. Singurul necaz în privința lui Trei Cuțite era dulăul negru, urlînd noaptea mai cumplit decît paznicul infernului.
