Oul de Aur (29)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Pînă ce apăru Domitilla. Aceasta se juca fără grijă cu dulăul și fiara o lăsa să o mîngîie, ba chiar s-o și asmuță. Domitilla era mai curat îmbrăcată decît celelalte femei nimerite prin acel han prăpădit, nu se îmbăta, nu privea cu lăcomie la orice ar fi putut deveni mîncare. Și mai avea și o voce melodioasă și niște ochi verzi ca întîia iarbă a primăverii.

Trei Cuțite îi oferi din vinul lui, iar Domitilla nu-l refuză, însă abia de-și muie cu multă grație buzele în licoare, Trei Cuțite îi făcu o demonstrație de tras la țintă și Domitilla păru încîntată, Trei Cuțite lăsă la o parte tot ceea ce cioplise pînă atunci și îi făcu ei podoabe complicate din lemn, iar ea le purta din clipa aceea în locul celor din argint, cu care o cunoscuse. El îi meșterea de fiecare dată noi daruri, iar Domitilla ședea alături, privin- du-l cum lucrează, lipsind doar atît cît să ducă fiara la plimbare. Din cînd în cînd revenea cu un bărbat, pe care i-l prezentă simplu: Aurelius, și povesteau toți trei ore în șir. Cele două soții priveau în continuare la Al Treizecilea, însă le era tot mai evident că îl pierd amîndouă definitiv. Iar copilul se juca printre mese.

Domitilla și Aurelius reușiră să-l facă, în sfîrșit, să se scoale din locul lui obișnuit din circiumă, să se plimbe cu ei prin sat, să doarmă și ei în pat, ca toți oamenii. Necazurile începură atunci cînd se apucară să conceapă planuri de viitor și Trei Cuțite realiză dintr-o dată că Aurelius este în plus printre ei. Atunci se certară pentru prima oară. Domitilla izbuti să-l împace cu vocea ei plăcută și încă în aceeași seară dispăru singură cu Al Treizecilea, iar Aurelius rămase pe scaunul lui Trei Cuțite și se jucă toată noaptea cu dulăul. însă nu trecu decît o zi și cearta reîncepu, iar forța descătușată, după ce stătuse atîta timp nefolosită în trupul uriaș al fostului gropar, se dovedi imposibil de stăvilit. Trei Cuțite îl ridică pe bietul Aurelius deasupra capului și-l trînti cu atîta furie pe o masă, încît zdrobi și scîndura, dar și craniul nefericitului.

Asta, totuși, n-a vrut s-o facă. De atîta vreme, Aurelius fusese, la urma urmei, singurul iui prieten. De necaz, începu să distrugă tot ce-i cădea în mîini, iar Orthos, bestia patrupedă, simțind disperarea stăpînului, se molipsi degrabă și, parcă turbînd din senin, se năpusti asupra martorilor întîmplători ai scenei.

Providența aranjează atît de dibaci lucrurile de face ca hazardul să pară a fi stăpînul destinelor lumii. Cînd dă de cele mai năstrușnice coincidențe, scribul se ferește tot mai mult de cu- vîntul „întîmplare”.

Un patrician bogat din Roma, fiul mai mare al unei vechi familii consulare, Valerius Maximus, profanase jocurile seculare din primăvara lui 247, cum numim noi acum anul acela de după Christos. Asemenea serbări gigantice n-au mai fost ținute decît sub patru împărați pînă la Filip Arabul: sub Augustus, Claudius, Domițian și Severus. Aniversînd un mileniu de la întemeierea Romei, împăratul se afla în fruntea unei țări unde, mai nou, orice cetățean cu suficientă ambiție putea rîvni la titlul suprem. Valerius Maximus încercase să profite de zilele solemne și să organizeze o lovitură de stat. Descoperiți, conjurații au fost arestați și, după încheierea jocurilor, uciși. Valerius Maximus reușise să fugă la timp din Roma, mai ales că prin fapta sa crease și un precedent la un sacrilegiu: conform tradiției, la jocurile seculare participa în mod festiv un cor format din douăzeci și șapte de băieți și douăzeci și șapte de fecioare din familiile cele mai de vază, cu condiția ca ambii părinți ai tinerilor să fie în viață; în timpul incidentelor provocate de oamenii lui Valerius, fură uciși, printre alții, și doi tați ai unor fete alese pentru cor. Cum procesiunea era în toi, cele două fecioare n-au putut fi eliminate, însă ele riscau să pîngărească întreaga desfășurare a ceremoniei. (Se pare că, o dată cu executarea complotiștilor, au fost ucise și cele două copile, ca o ispășire pentru crima de care ele nu s-au făcut decît printr-o întîmplare¹ atît de nefericită vinovate.)

Și tocmai atunci cînd un vlăjgan devasta mobilierul într-o cîrciumă mizerabilă din provincie, iar un cîine uriaș băga în sperieți lot ce era viu, fu adus acolo un nobil arestat cu o oră înainte de soldații trimiși în urmărirea lui. Văzîndu-l pe Valerius pus în lanțuri, Trei Cuțite – care nu-I întîlnise niciodată pînă atunci – simți o bruscă nevoie de a se alia cu singurul om pe care-l găsea mai nenorocit decît era el însuși în clipa aceea. Canalizate într-o direcție, furiile vlăjganului și ale bestiei lui au reușit să-l elibereze cu ușurință pe prizonier. Din clipa aceea, însă, deveni limpede că Trei Cuțite trebuia iarăși să dispară. Dar el nu fugi. ci doar… se transformă. Al Treizecilea a fost întotdeauna omul deciziilor neașteptate. Găsind asupra lui Valerius Maximus un înscris sigilat cu peceți imperiale, Trei Cuțite și-l însuși și le ordonă soldaților, încă zăpăciți de atacul cu totul neașteptat, să-l urmeze imediat. Brusc, fostul gropar deveni emisar al împăratului și, escortat de un grup de oșteni cîștigați rapid prin forța neobișnuită a noului lor comandant și prin daruri mari făcute din punga patricianului salvat, porni în galop spre mare.

Vreme de aproape un an, înaltul funcționar inspectă provinciile din răsărit. în timpul uzurpărilor ce au dus la căderea lui Filip Arabul, pe cînd în Siria s-a proclamat împărat Lucius Iulius Aurelius Sulpicius Uranius Antoninus, Al Treizecilea devenise o figură cunoscută în Orient, verificînd cu severitate starea cetăților, luînd mită în numele funcției, dispărînd și ivindu-se inopinat în alte localități. Acest strămoș al Revizorului lui Gogol s-a arătat darnic față de oamenii săi, primii soldați ce l-au urmat din Italia devenind ofițerii trupei tot mai numeroase care-l însoțea acum peste tot. Aparițiile-i erau într-adevăr înfricoșătoare, suita-i numeroasă și cîinele imens dădeau intrărilor lui în cetăți aerul unor trupe de ocupație. Pînă la urmă, totuși, începuturile sumbre se transformau în ospețe și semne de cordialitate neașteptată din partea temutului funcționar imperial. Acesta, după ce flutura prin fața notabilităților locale sulul cu pecețile intacte luat de la Valerius Maximus, după ce asculta încruntat rapoartele magistraților locali, după ce-și primea partea de cadouri și-și căpătau și oștenii tainul fiecare, devenea mai destins, invita pe toată lumea la mesele oferite pe banii cetății și, cîteodată, desfăta mulțimea cu numere senzaționale de aruncări la țintă cu cuțitele, mîna fiindu-i la fel de sigură ca și în urmă cu mulți ani. Alteori, pentru ca paralela cu personajul lui Gogol să fie și mai frapantă, se logodea cu fiica guvernatorului. Cînd pleca, băștinașii, obosiți și mai puțin bogați decît înaintea venirii lui, trebuiau totuși să recunoască, ușurați, că lucrurile s-ar fi putut termina și mult mai rău, uriașul emisar al Romei fiind, în fond, un om de-a dreptul plăcut.

Nu-i vorbă, uneori, cînd fusese cazul – dar numai atunci – știuse să fie și sever. O dată lăsă să fie executată o trupă întreagă de artiști ambulanți. (Aceștia nici nu apucară să-l recunoască pe cel pe care l-au dus în fața judecătorului cu mulți, cu foarte mulți ani în urmă.)

„Inspecțiile” au durat aproape un an. O dată, la Melitene, pe Eufrat, Trei Cuțite își identifică în mulțimea venită să-l aclame cele două soții. Băiatul de lîngă ele crescuse mult. Femeile nu îndrăzniseră să-l acosteze, acum că el devenise un personaj atît de însemnat. Nici el nu le vorbi. își aduse aminte de Domitilla și i se păru o trădare că nu se afla și ea împreună cu celelalte două femei. Drept urmare, revizia de la Melitene fu mai aspră decît de obicei. La Philadelphia le întîlni iarăși. Domitilla lipsea și de astă dată, iar copilul mai crescuse cîteva degete. Trei Cuțite se milostivi de ele și le vorbi puțin. Apoi dădu poruncă să li se dea mîncare și adăpost pe cheltuiala statului. Băiatului îi dărui o sabie superb lucrată, ca amintire pentru anii ce vor veni.

Al Treizecilea își pierdu la fel de neașteptat funcția de emisar imperial pe cum o dobîndise. într-o zi, suita sa fu interceptată de o armată adevărată. Nimeni n-a pus sub semnul întrebării „misiunea” lui Trei Cuțite, însă împăratul slujit nu mai era cel indicat. Nu era singurul caz cînd slujbașii erau trași la răspundere pentru că nu au reușit să țină pasul cu rapidele succesiuni la tron. Al Treizecilea fu destituit din pricina înscrisului cu peceți imperiale de care se folosise atîta vreme, fără a-l fi deschis măcar o dată, fără a avea habar ce conține. Sulul era tare mototolit, Trei Cuțite ținîndu-l asupra sa tot timpul, nedespărțin- du-se de el nici măcar noaptea, crezînd încetul cu încetul că dispune într-adevăr de un document de cea mai mare importanță. El n-a bănuit niciodată că sigiliile aparțineau, e drept, unui împărat de acum răsturnat, dar că înscrisul era îndreptat chiar împotriva acelui suveran, împotriva acelui fost suveran, fiind un act al unei conspirații de mult uitate, parafat în mod clandestin de un sclav de la palat, astfel încît Valerius Maximus să-I poată scoate cît mai nebăgat în seamă din Roma. Poate că dacă Trei Cuțite ar fi făcut uz de document, ar fi putut să-și continue și pe mai departe nestingherit activitatea, noile autorități oficializîndu-i funcția…

După ce scăpă de sul, arzîndu-l, Al Treizecilea se grăbi să se întoarcă în Europa. Și, cum i se păru că era încă prea devreme să se arate în Italia, se stabili la Atena, unde unul dintre soldații din „suita” lui îi promise că-i poate aranja oricînd o situație. Numai că soldatul se îmbolnăvi și muri în drum spre casă și se dovedi că nici nu dispusese decît de prăvălia tatălui său, decedat și el cu puțină vreme în urmă. La Atena se mai găsea doar o soră de-a soldatului, Deiamira, soră ce se învoi să-l lase pe Trei Cuțite să ducă mai departe negoțul familiei. Acesta acceptă să

se ocupe și de prăvălie și de stăpîna prăvăliei, singurul impediment fiind acela că era vorba despre o librărie, iar Al Treizecilea era analfabet.

Localul se afla în apropierea bibliotecii lui Hadrian și nenumărații tineri studioși, veniți să-și desăvîrșească educația în orașul-muzeu, intrau pentru a afla cele mai noi apariții. Norocul era că afacerea mergea singură, doi bătrîni sclavi ai familiei putînd da orice informații vizitatorilor, profesionalitatea și dragostea lor pentru cărți menținînd clientela. Doar că se simțea nevoia unor lecturi publice în sala mare, dedicată special acestui scop, astfel încît să fie atrași autorii cei mai de seamă, însă și publicul competent. Pentru aceasta ar fi fost necesare inițiativele patronului, iar Trei Cuțite se simțea complexat într-un univers unde experiența nemijlocită – ce nu-i lipsea altminteri în nici un caz – era înlocuită cu informațiile preluate din texte. Oamenii cu care venea acum în contact îi păreau picați dintr-o altă lume: nu povesteau ce au văzut, ci ce au citit, nu se certau pentru femei vii, ci pentru femei din cărți, nu aduceau în discuție puterea sau vitejia lor, ci doar izbînzile unor eroi născuți de imaginația poeților. Pînă să înțeleagă că pătrunsese într-o lume la fel de adevărată ca și lumea reală, doar că paralelă cu aceasta, Trei Cuțite avu impresia că a înnebunit. Spre a nu se face de rîs în fața clienților, pretextă de la bun început că e atît de miop, încît nu mai poate descifra literele. Numai că nici vorbirea nu-i era bună pentru lumea în care intrase: deși vorbea multe limbi, grație vieții de hoinar duse, nu se exprima în nici una dintre ele la nivelul cerințelor clienților. Doar isteața Deiamira, asociata și iubita cea nouă, a știut să găsească o soluție și în această situație: ea răspîndi opinia, repede acceptată, că librarul este unul dintre intelectualii sătui de rafinamentul snob al școlilor moderne și, după ce s-a retras pentru mulți ani la țară, a adus cu el vorbirea dintr-o bucată și o nouă optică asupra scării valorilor. Drept urmare, felul său de a tăcea, privirea distantă – învățată de pe vremea cînd fusese înalt slujbaș imperial frazele-i bolovănoase erau interpretate pozitiv de către cei mai mulți dintre vizitatori, majoritatea lor fiind convinși că au în față un exemplu de prețuit, un exponent al curentului tot mai puternic al celor ce tînjeau după conduita înțeleaptă a învățaților arhaici. Așa că, în scurtă vreme, uriașul analfabet dobîndi un renume solid, iar succesul de moment făcu să crească și deverul prăvăliei. Tăcerile întunecate ale patronului erau interpretate drept meditații adînci, fiara neagră tolănită în fundul primei săli inspira și ea respect, numeroșii clienți ai casei îi atrăgeau și pe ceilalți posibili mușterii. Și lecturile autorilor fură reluate, însă programarea protagoniștilor era făcută după niște criterii tainice ale stăpînului localului, criterii ce eliminau cîteodată poeți foarte populari în favoarea unor debutanți sau aduceau în prirn-plan filosofi de care n-a auzit pînă atunci nimeni. Chiar și noile topuri fură acceptate de lumea cultă și ceilalți librari se pomeneau că li se cereau lucrări ale unor scriitori ale căror opere se prăfuiseră pînă atunci în cele mai dosnice cotloane, iar cărțile reluate cu trudă în zeci de copii nu mai interesau pe nimeni.

O dată, în timpul unei lecturi, unui ascultător i se făcu rău și tăcutul uriaș se pricepu să-i dea primul ajutor atît de eficient încît, pînă la sosirea medicului, bolnavul își reveni cu totul. Prestigiul lui Trei Cuțite crescu și mai mult, de atunci începînd să fie solicitat și de către numeroși suferinzi.

Cînd apărură și cele două soții în librăria de lîngă biblioteca lui Hadrian, Al Treizecilea devenise o autoritate în Atena. Trei Cuțite le dădu bani și-i dărui adolescentului ce le însoțea un teanc de cărți. Tînărul îi ceru permisiunea să revină și la lecturi, așa că de atunci se întîlniră mai des. După o vreme, însă, tatăl – poate îndemnat și de Deiamira – se sătură și de cele două femei și de tînărul bărbat, le mai dădu niște bani și îi ex- pedie la Roma.

Viața Celui de Al Treizecilea s-ar fi putut desfășura pînă la adînci bătrîneți la Atena, bazată pe un prestigiu atît de solid, stabilind cursul valorilor literare, dacă straniul personaj n-ar fi cerut din nou prea mult de la soartă. Văzînd puterea de care se bucura într-o lume ce i se părea atît de incoerentă, începu să-i șantajeze pe diferiții autori pentru a-i impune. Aflînd cîte una

sau alta despre fiecare, el cerea bani spre a nu implica și acele amănunte biografice în reclama făcută operelor. La fel proceda și cu concurența, celelalte prăvălii de cărți devenind treptat un fel de sucursale ale sale. Dacă la început stătuse morocănos mereu în același colț al localului din preajma bibliotecii lui Hadrian, acum începea să se plimbe prin oraș, însoțit de dulăul negru, intrînd în celelalte librării ca pe vremuri în cetățile inspectate în Orient. De s-ar fi mulțumit să dicteze moda literară doar după criteriile-i ascunse, lucrurile ar fi putut continua încă multă vreme. Așa însă, își făcu prea mulți dușmani deodată. Aliați între ei, aceștia i-au prins pînă la urmă și partea slabă: distinsului filosof revenit de la meditația solitară îi plăcea băutura. Așa că se înghesuiau tot mai mulți amatori să-l cherchelească. Asociata lui, cu care trăia deja de mai mulți ani, se temea ca, la beție, Trei Cuțite să nu-și trădeze lipsa de carte. Deiamira reuși să-l țină în frîu încă două-trei luni. Dar pofta redeșteptată nu mai putea fi ținută în frîu. O dată, cu prilejul unor jocuri organizate în cinstea împăratului Valerian, plecă și taciturnul librar la amfiteatru. Programul era lung și, pentru gustul lui, cam plicticos. Tot privind ziua întreagă luptătorii, se îmbătă. Spre seară, nemaiștiind ce face, intră în arenă să lupte cu animalele. Deși nu mai era chiar tînăr – tocmai împlinise o jumătate de veac –, reuși să se comporte excelent: omorî fiarele atît prin aruncarea cuțitelor, cît și cu forța teribilă a mușchilor. Avu un succes extraordinar și fu dus în triumf prin toată cetatea. însă sărbătorirea succesului dură prea mult timp și nimeni nu-l mai putea opri din băut. Abstinența de cîțiva ani se răzbuna cu o beție agresivă ce nu se mai termina. Cînd nu-i mai dădu nimeni de băut, vîndu tot ce avea; pe librărie, femeia prevăzătoare avu grijă să nu-i dea nici un drept în scris. Cum nu poseda prea multe lucruri, își aminti de fiul său. Pentru două oale de vin îl vîndu unui negustor african.

A doua zi, realizînd ce a făcut, se îmbătă din nou – de furie și de rușine. Pe urmă, plecă în urmărirea libianului, îl atacă noaptea și-și fură băiatul înapoi. (Bine că măcar cele două soții îl ascultaseră și plecaseră la timp la Roma…) Abia întoarcerea la Atena îl trezi. își luă încă în aceeași noapte fiul, plecă împreună cu el în Italia, îl lăsă cu mamele sale și fugi în nord, spre a-și găsi un nou rost, spre a începe o viață nouă, înainte de a-și duce și familia într-un cămin sigur.

O viață nouă… Nou, nou, nou… Bărbatul făcînd veșnic planuri era trecut de cincizeci de ani, însă era plin de energie și era convins că viitorul i se afla încă în față. Lăsînd la Roma două soții și un fiu matur, regreta doar că nu o mai avea alături de aceștia și pe Domitilla – pe care o și căutase în drumul de întoarcere, însă ea dispăruse fără urmă. Trei Cuțite lăsă ciudatei sale familii „o sumă de început”, urmînd ca el să plece spre a face rost și de alți bani, iar Deiamira să-și lichideze prăvălia din Atena și să vină și ea pentru a completa cu prezența și cu averea ei fericirea căminului. Traiul „iubirilor adunate la un loc”, cum îi numea Trei Cuțite pe ai săi, va consta numai în bunăstare și armonie, repeta mereu Al Treizecilea, devenit alt om de cînd își răpise înapoi fiul de la africanul căruia i-l vînduse.