Oul de Aur (37)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Între timp, Maximian, mai puțin dotat cu imaginație, însă mai pragmatic, amintește de fiecare dată că istoriei nu-i plac șefii înlăturați de la putere (cu sau fără voia lor) și că, din clipa cînd nu mai ai hățurile în mină, vei fi călcat în picioare de cei ce pînă atunci se prosternau în fața ta: dacă ai fost prea bun, ca să nu se vadă cît sînt urmașii la cîrmă de răi, dacă ai greșit, spre a se arăta ce grozăvii sînt gata să îndrepte succesorii la nemurire. în clipa cînd abdici, nu renunți numai la putere, de cele mai multe ori lepezi și posibilitatea de a mai fi lăsat să trăiești tu și întregul tău neam. Și, pe urmă, Maximian îl personifica pe Hercules și puterea nu poate renunța la ea însăși. Maximian se temea: minunile nu durează o veșnicie – Galerius și Constanțiu nu au dat dovadă de nesupunere atîția ani, cîtă vreme existau doi auguști puternici. Ajunși ei auguști, vor tolera să aibă alături, neclintite, icoanele vii ale celebrilor lor înaintași? Sau, chiar dacă vor nutri și în continuare sentimente de pietate filială, nu vor găsi prilejul nimerit ca să se războiască între ei, sfărîmînd opera de o viață a părinților lor adoptivi, periclitînd viitorul patriei și distrugînd superbia trecutului? Maximian se temea și naveta lui Puer continua. însă cît timp trebuia lămurit Diocle- țian-Cincinnatus, era necesar să fie supravegheați și cei doi cezari, ajunși acum auguști. Zenobia plecă la Treveri, iar Puer află că drumul cel mai scurt între Salona și Lucariia trece pe la Sirmium.

În curînd, totuși, scena politică se îmbogățește prea mult ca să mai poată fi descoperit un om atît de mărunt ca micuțul Puer printre atîția cezari și auguști. Dioclețian va mai ieși o dată din Salona și va hotărî – pasămite împreună cu Maximian și Galerius – succesiunea la tron. Dar, după întîlnirea celor trei la Carnuntum, faptele se vor succeda atît de rapid, încît comunicațiile nu vor mai fi în stare să facă față evenimentelor și cetățeanul de rînd din provincii nu va mai putea urmări la timp nici măcar cine se va afla în clipa respectivă la cîrma țării. La Carnuntum va fi proclamat august favoritul lui Galerius, Vale- rius Licinianus Licinius, însă în același timp imperiul se va vedea condus simultan de cinci suverani. Drumurile lui Puer urmează deruta generală: traseele sale sînt tot mai dezordonate. Din clipa aceasta este imposibil de aflat al cui joc îl face Al Treizeci și doilea. Cel mai simplu ar fi să considerăm că poate nici nu mai este interesat de necesitățile mai-marilor lumii, că poate patima pietrelor este cea care-l mină din urmă și-i împiedică să-și găsească liniștea. Dar nu este adevărat. Nestematele sînt refugiul, însă viața îi este formată din posibilități și din răzbunarea momentelor de criză. Visul este urmat de momentul trezirii.

Scrisorile lui Puer, reci și netrădînd prea multe amănunte ale misiunilor personajului, mai pomenesc, totuși, niște nume. Apoi și acestea devin tot mai rare. O dată cu moartea lui Maximian, textul se comprimă devenind aproape telegrafic: ordine precise pentru cei de acasă, lehamitea călătoriilor fără de sfîrșit, invidia față de posibilitatea de a trăi retras, asemenea lui Dioclețian-Cincinnatus. Da, Maximian n-a fost atît de înțelept ca și colegul său, a cedat ispitei și s-a aruncat din nou în jocurile puterii. Hercules a murit, iar Jupiter trăia. Modelul Cincinnatus funcționa atît de bine încît se părea că Puer, care-l vizita și în continuare pe Dioclețian, nu întîlnea un om resemnat, ci, dimpotrivă, un bărbat senin, fericit. Ce l-a împiedicat pe Copil să urmeze exemplul bătrînului înțelept (sau al celui ce juca atît de bine, pînă la contopire, acel rol)? Cine-l obliga să cutreiere în continuare coclaurii imperiului? Ce streche nu-l lăsa să rămînă acasă, acolo, în încăperea din fund, unde părea să se simtă atît de bine? (în încăperea din fund se ascunsese și cît a fost tînăr, acolo i s-au refugiat și speranțele, acolo și-a conceput copiii. în încăperea din fundul vilei din Roma trăise ultimele nădejdi că ar mai putea crește, revenind în acel loc se imagina înalt… Dar – vai! – puținele intruziuni în acea Sfîntă a Sfintelor i-au pîngărit altarul. Puer putea visa doar dintr-un adăpost etanș, în miezul tainic al unui diamant.)

Încă înainte de moartea lui Maximian, a apărut și un binefăcător „Navalam“ la orizontul Copilului. Marea întindere de pă- mînt legendar, „leagănul omenirii” și „liniștea sufletului”, nu fusese încă scufundată de zei în cazul lui Puer. Acel „Navalam”, la care face Al Treizeci și doilea aluzie ca la o oază unde se putea odihni după nesfîrșitele-i hoinăreli, pare să se fi aflat în primitoarea casă a surorii sale, la Milan. Aici exista, de bună seamă, o cameră dosnică unde să se poată ascunde un copil cu barbă fără a fi ironizat la tot pasul, aici se putea chiar și ieși din ascunzătoare spre a povesti amintiri din călătorii și anecdote despre mai-marii lumii cunoscuți personal. Maximian însuși venea adeseori în casa Zenobiei și lumea obișnuită era suficient de bine dresată spre a-i cinsti pe un zeu coborit printre muritori și pe un frate al amfitrioanei. Aceasta fusese – și mai era – favorita lui Hercules, iar micuțul ei frate era nu numai foarte bogat, dar și amestecat în intimitatea celor ce credeau că fac istoria. (Dar vom afla noi vreodată cine făcea cu adevărat istoria, de pildă, pe vremea lui Dioclețian?) Ascul- tîndu-l pe Copil, mai uitai de infirmitatea personajului și uita și el de ea. Povestind, el se întorcea în perioada tuturor posibilităților, în trecutul său îndepărtat și, prin extensie, în „leagănul omenirii¹‘. în camera din fundul vilei, Copilul putea reda pietrelor valorile dintîi, strălucind de demult, ignorîndu-le prețul comercial. Un joc ce reprezenta pentru el nu puțin lucru. Uneori visa scene din pruncie și se simțea protejat de prezența tatălui său. Altă dată, între somn și veghe, trăia aventuri îndrăznețe, imaginate cu mulți, mulți ani în urmă. Aceasta este o interpretare posibilă. Scribul recunoaște că ea i-a apărut post festum.

Navalam semnifică într-o legendă veche un pămînt al începutului, localizat diferit de autori, pămînt al copilăriei omenirii, al speranțelor și al bucuriei. Oamenii, spune povestea, n-au fost suficient de înțelepți ca să trăiască fericiți, ci s-au ridicat împotriva zeilor, adică împotriva celor ce le-au dăruit acea mare întindere de pămînt al bunăstării. Drept pedeapsă, nemuritorii au scufundat Navalam sub apele Oceanului, iar popoarele au pierit în valuri. Navalam n-a fost Atlantida, cea de dincolo de Coloanele lui Hercule, Navalam s-a prăbușit după o altă catastrofă și se afla undeva în Oceanul Indian. Denumirea era arhaică deja pe vremea Celui de Al Treizeci și doilea. însă Puer a fost un erudit. „Istoria și geografia pietrelor” reprezintă mult mai mult decît un manual de specialitate. Stilul laconic, asemănător cu acela din scrisori, îngăduie o aglomerare neprețuită de date. Lucrarea conține surprinzător de puține informații greșite și fiecare cuvînt își are însemnătatea lui. Scribul s-a izbit de Navalam ca de un avertisment. Omul din „Scrisori” nu era altul decît omul care a scris „Istoria și geografia pietrelor”. Puer pomenea de un teritoriu mirific, dar un tărîm sortit a fi distrus de mînia celor puternici. Această mînie nu se putea declanșa decît ca o represiune. Puer o prevedea. Pentru el, Navalam nu era decît un loc de respira. Copilul se îndrepta conștient spre pierzania noului Eden. Cu ce scop?

Cînd Maximian nu se mai putu înfrîna și ieși din nou în lumea mare, regulile jocului se schimbaseră. Disciplina în acțiune impusă de autoritatea lui Dioclețian nu mai exista. Tetrarhia nu mai ființa decît cu numele. Minunea ca mai mulți puternici să nu rivalizeze între ei se terminase. în realitate, erau ba trei suverani, ba cinci, ba și mai mulți. Și, ceea ce era mai grav, ierarhiile stabilite nu mai erau respectate de nimeni. Un miracol, dacă se repetă, nu mai este miracol. Iar solidaritatea au- guștilor și a cezarilor de pe vremea lui Dioclețian a fost indiscutabil o minune. Acum, din toate n-a mai rămas decît ideea dominatului. Tetrarhia se sfărîma în bucăți. Ca să reintre printre noii stăpîni ai lumii, Maximian a trebuit să-și caute aliați. însă era prea tîrziu: Hercules fu nevoit să învețe că pînă și propriul său fiu avea interesele bine axate și că printre acestea nu figura și prezența fostului august. Maximian a intrat cu pieptul descoperit într-o luptă pentru care era de acum prea bătrîn – nu fizic, ci istoric. între timp, Puer a alergat să ceară sprijinul lui Dioclețian, dar înțelepciunea, ca de atîtea ori, n-a reușit să înduplece forța. Hercules alerga orbește în întîmpinarea destinului său. Pieirea lui, asemenea prăbușirii marilor figuri, a prăvălit după sine tot ce i-a stat în preajmă. Casa Zenobiei a fost făcută una cu pămîntul și, probabil, Zenobia a fost și ea ucisă. Să fi fost acesta Navalamul lui Puer? Greu de crezut: Al Treizeci și doilea va supraviețui evenimentelor și va mai trăi aproximativ cinci ani, iar revolta împotriva zeilor încă n-a ieșit la iveală.

Să fi plănuit Puer o nesupunere pentru care pînă la urmă n-a avut curajul? Sau a sacrificat „leagănul omenirii” din casa surorii sale, părăsindu-l la timp? Să ne întoarcem puțin la jocul cu „Ou! de aur“. Puer a fost cel mai mare specialist al timpului – și poale nu numai – în știința pietrelor prețioase, dar, așa cum am mai arătat, era și un mare erudit. Doar că învățătura însușită în lungile ore de sihăstrie, cînd adolescentul învățase să fugă de batjocura oamenilor, s-a materializat într-un fel de a fi succint și pragmatic în același timp. Azi nu se rnai cunosc regulile „Oului de aur“, așa cum a fost acesta practicat de Niger. Modificările ulterioare, menite să introducă numeroase simboluri și semne conspirative într-o îndeletnicire ce s-a restrîns în epocă la aspectul strict ludic, fac și mai greu de descoperit regulile inițiale. Și colecția însăși a lui Puer putea naște ușor confuzii: cristale lungi de pînă la 40 centimetri și late de pînă la 25, așa-numitele „smaragdi scythici” pomenite încă de Pliniu, dar nemaiîntîlnite de generații, puteau fi ușor socotite piesele unui joc oarecare. Cînd Le Blanche sau Milton apropie „Oul de aur“ de jocul de șah, ei nu se bazează decît pe deducții mai mult sau mai puțin controlabile, iar supoziția lui Michels, emisă la sfirșitul veacului trecut, după care „și jocul de șah, la fel ca și Oul de aur, are toate șansele să se transforme într-un limbaj ritual al unei confrerii viitoare”, cu toată tenta sa de scenariu de roman științifico-fantastic, nu face decît să rezume istoria reală a jocului din antichitate. Puținii termeni din dicționarul secret care au răzbătut pînă la noi nu mai pot fi explicați decît fo- losindu-se sensuri preluate din domenii cunoscute, ca de pildă din șah. De altfel, de la cuvinte ca „sacrificiu”, „avantaj” sau „cîmp slab” s-au și pornit paralelele cu șahul. Preluat dintr-un astfel de limbaj, „Navalam, care nu este decît un ispititor teritoriu al slăbiciunii”, după cum îl numește de mai multe ori Puer, poate da un tîlc nu numai simbolisticii Copilului, dar și ultimilor ani ai vieții sale. Încercînd o descifrare în acest sens, scribul este conștient că intră pe o alee atît de incontrolabilă. Interpretarea respectivă poate fi prelungirea unui joc, însă n-ar fi exclus să intersecteze și adevărul. Greutatea în asemenea tentative nu o reprezintă atît urmărirea firului ascuns, cît recunoașterea momentului de grație al revelării adevărului. De multe ori, cercetători iscusiți izbutesc să pășească timp îndelungat pe meandrele filonului, însă tocmai reușitele lor cele mai însemnate – întîlnirile cu adevărul – le rămîn pe veci nesesizate. Conștient, deci, de vulnerabilitatea concluziilor sale, scribul propune totuși următorul final pentru scenariul vieții Celui de Al Treizeci și doilea: Navalam poate fi casa deschisă a Zenobiei. Sora Copilului deținea o casă suficient de mare pentru ca fratele complexat să se poată pierde în ea, în prezența Zenobiei, așa cum a făcut-o și în „copilăria fericită”, cînd orice speranță mai era îngăduită (și, în special, aceea că băiatul va mai crește și se va înălța la fel ca toți bărbații din jur). Dar vila surorii nu este decît „un ispititor teritoriu al slăbiciunii”, frază interpretabilă nu numai atît de simplist ca un cuib al desfătărilor umane, ci și ca un teritoriu vulnerabil în strategia politică (sau comercială) a lui Puer, ca un cîmp slab – cum erau numite anumite pătrățele în jocul cu „Oul de aur” sau în cel actual de șah. Pe de altă parte, Navalam era un simbol preluat din- tr-un crez arhaic, el își avea toate semnificațiile finite: pomenin- du-l, Copilul era de la început conștient că locuitorii acelui teritoriu vor conspira împotriva zeilor, că își vor primi pedeapsa, că ținutul lor va fi nimicit și că – spre a avea metafora acoperire – destinul unui Navalam-model va fi repetat. Așadar, intră în vila Zenobiei, știind, din clipa cînd pomenește locul cu o denumire aproape uitată, destinul ce îi este pregătit și pe care îl pregătește. La Milan, Copilul a transformat noțiunea de Navalam într-o variantă de gambit a „Oului de aur”.

Olimpul din vremea lui Puer este cu totul altul decît acela din timpul nașterii poveștii despre Navalam. Chiar dacă Diocle- țian se autointitulează Jupiter și Maximian Hercules, pînă și destinele nemuritorilor primesc alte traiectorii posibile. Noul Jupiter se retrage dintre zei, readucîndu-l printre oamenii de rînd și pe noul Hercules. Atunci cînd acesta dorește să se reîntoarcă printre divinități, scena este populată de personaje în relații necunoscute în mitologia clasică: zei care devin oameni, oameni care devin zei, zei ce nu recunosc alți zei drept zei, nemuritori muribunzi, oameni care nu mai tînjesc doar la rangul de semizeu, de erou, ci care vor supremul. Totuși, elementele tragediei clasice sînt respectate: Zenobia, despărțită de soț, are relații intime cu fostul ei socru. La moartea ex-bărbatului ei, fiul acestuia (dar și al ei), proclamîndu-se august, va fi susținut într-atîta de mamă, încît aceasta își va determina bătrînul iubit să se ridice împotriva propriului fiu, proclamat, între timp,

Împărat la Roma. Asemenea relații, atît de complicate, nelipsin- du-le incesturile și adulterele, duc la sfirșitul lui Maximian și al ambițioasei sale amante. Printre atîtea legături nefirești stabilite de rude de gradul unu, se ivesc și apropierile atît de fecunde în analize pentru psihanaliști, iar un mic monstru, un copil cu barbă, este cît se poate de firesc un posibil intrigant principal. Scribul îmbrățișează acest scenariu întrucît nu i se pare nimic strident în el și-l acceptă chiar și numai pentru satisfacția de a fi reușit să scoată la iveală din niște rămășițe informe un model clasic ce n-ar fi refuzat de nici un muzeu.

Cînd Maximian încearcă să-l cîștige de partea lui pe Constantin, fiul fostului său ginere, dar și al iubitei sale, și îi oferă în căsătorie pe fiica sa Fausta, Zenobia se vede ajunsă la punctul maxim al aspirațiilor ei. Dar Maximian moare și Constantin se dezice de dinastia herculiană. în toată această vreme Copilul este foarte activ, el călătorește dintr-un loc într-altul, își vinde pietrele strălucitoare, dar devine și emisarul celor puternici. Drumurile sale nu-și mai au originea la Roma și el nu-și mai vizitează familia decît o dată la mai mulți ani. în schimb, revine „acasă” la Salona, ceea ce ne face să părăsim o clipă tragedia abisală și să admitem ipoteza că Dioclețian-Cin- cinnatus continuă să conducă din umbră „lumea civilizată”, imperiul roman. Bătrînul înțelept a știut mai bine decît oricine în istorie să-și aleagă oamenii: el a găsit trei asociați la tron care să nu-l trădeze, funcționarii unei suprastructuri vaste care să-i impună în practică ideile și oameni gata să-l slujească plini de abnegație pînă la moarte. Copilul cu barbă devine un demnitar omnipotent, deși nu este însemnat cu nici un rang oficial.¹ El învață ani de zile diplomația de la maestrul său și atinge maturitatea de a avea inițiative în spiritul celor studiate. El, infirmul incapabil de a întreține relații firești cu semenii, sufletul prea vulnerabil spre a-și putea învinge complexele chiar și atunci cînd cei din jur sînt dispuși să simuleze că i le trec cu vederea, el, cel ce fuge de Roma din cauza soției sale, a singurei femei pe care a avut-o, pe care o iubește pătimaș, dar de care nu mai are curajul să se apropie de spaima acelorași complexe. Puer ajunge să se joace pe un eșichier cît întreaga împărăție, folosind, în loc de Figuri convenționale, personaje și chiar popoare vii. Copilul este înzestrat de către Dioclețian cu cea mai nenorocită putere: forța lipsită de notorietate. Satisfacțiilor răzbunărilor sale secrete Al Treizeci și doilea nu le poate opune recunoașterea celor mulți. în ochii trecătorului întîlnit pe stradă, el rămîne o ciudățenie după care te uiți mirat și emiți fraze malițioase. Oricît ar călători de discret, spre a-și putea îndeplini misiunile, trebuie să stabilească diferite contacte cu alți oameni, cu tot mai numeroși oameni. Iar Puer, cu cît devine mai puternic, cu atît își urăște mai mult semenii: cîștigînd el forță, își dă seama că niște nevolnici sînt cei ce se distrează pe seama sa. Niște gîndaci, pe care-i poate strivi oricînd, nu se sfiesc să-și rîdă de el! Iar ura îi crește mereu.

Omulețul cu barbă a fost solul ideal pe care l-a putut trimite Dioclețian spre a împiedica triumful unor ambiții renăscute. Puer își juca rolul cu măiestrie, incita năzuințele latente peste pragul oricăror prudențe și le livra fără scrupule eșecului. Niciodată lamentările lui în legătură cu oboseala drumurilor nu sînt formulate cînd merge să-și îndeplinească o misiune: atunci n-are timp pentru așa ceva, atunci e nerăbdător și atent să-și țeasă pînza. La întoarcere, cînd e sătul, îi e lehamite, e nervos și plictisit. Abia la întoarcere nimic nu mai are rost și el nu mai visează decît răcoarea și liniștea camerei din fundul casei din Roma.