În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu
Și, pe urmă, să nu uităm, mărinimia lui Constantin față de militari a fost legendară. Toată lumea plătea dări pentru ca oștenii să se bucure de viață. Pînă și scribul infirm trebuia să contribuie la fericirea superbului călăreț. He, he, he!
Dihotomia dintre războinicul veșnic tînăr și frumos și însoțitorul său infirm, constituind amîndoi, pe rînd, persoana naratoare, a fost interpretată prin tradiție drept una dintre performanțele stilistice ale lui Eusebius din Nicaea, existînd destule exegeze unde se decriptează filosofic metafora. Dar scrisul pătat cu veșnica funingine de pe degetele lui Eusebius n-a împiedicat cele două personaje siameze să intre împreună în conștiința publicului (și a cercetătorilor!), astfel încît nimeni nu și-a mai pus întrebări în plus în legătură cu identitatea lor.
De la Al Treizeci și treilea nu ni s-au păstrat nici acte oficiale, nici referiri ale contemporanilor. Faptul este cu atît mai curios cu cît autorul „Autobiografiilor11 pretindea că s-ar fi învîrtit în cercurile cele mai selecte, că ar fi avut relații foarte bune sau foarte rele cu mai-marii vremii sale, că ar fi fost implicat în luptele pentru putere. în nici o istorie păstrată a epocii lui Constantin cel Mare, Eusebius din Nicaea nu este pomenit. Toate trimiterile ulterioare provin de la autori care au trăit cu generații mai tîrziu și sînt frecvente abia în evul mediu. Desigur, nu este singurul scriitor redescoperit după o lungă perioadă de uitare, însă autorii sau eroii antici mult vehiculați în Renaștere (și mai tîrziu) au avut parte de notorietate în epocă. La Eusebius din Nicaea, aceasta pare să fi lipsit cu desăvîrșire.
Și gîndul scribului se întoarce iarăși la bietul infirm, zăcînd acela în odaia lui și citind pe nerăsuflate tot ceea ce întîmpla- rea îi aruncă în preajmă, visînd la un oștean superb apt de a trăi toate idealurile irealizabile unui bolnav condamnat la izolare, identificîndu-se cîteodată cu frumosul din imaginație, dar neui- tîndu-și nici propriul trup nevolnic, oferindu-și și sieși o șansă în scenariul închipuit. Erudiția sa este covîrșitoare, ea strivește sub greutatea ei mărunta experiență reală de viață a autorului. Dar bucuriile pure ale cunoașterii nu sînt nici ele suficiente pentru un om totuși viu. Imaginația și livrescul se asociază neîntrerupt. De mai multe ori, gîndul bolnavului se întoarce la piatra apotropaică de la gîtul lui Avraam, piatră care, privită, vindeca orice bolnav. După moartea lui Avraam, Dumnezeu a atîrnat talismanul de soare. Eusebius a privit des soarele, dar nu s-a vindecat…
Ce nu se poate în imaginație? Dar ce imaginație mai este liberă atunci cînd e născută din atîtea informații, gata mereu de a o sufoca?
Pornind de la autor și continuînd cu opera, demersul lui Eusebius ne apare nesfîrșit: nelimitat în nici o direcție. Atunci cînd scribul s-a găsit în imposibilitatea de a pune sub numele Celui de Al Treizeci și treilea convenționalii ani ai nașterii și morții, el n-a bănuit valoarea simbolică a acelui fapt. Ultimele pagini din „Autobiografii” se referă la perioade diferite în cele patru variante. Doar a doua și a treia dintre ele păstrează o logică plauzibilă a derulărilor: ele se opresc la Ancyrona, în Nikomedia, locul morții lui Constantin cel Mare. Un capitol evident adăugat povestește pe larg procesiunea din fața catafalcului instalat la Constantinopol. Este un episod, se pare, oficial întrucît apare aproape în formă identică în a doua, a treia și a patra „Autobiografie”. Stilul contrastează vădit cu tot restul.
Prima „Autobiografie” se sfirșește o dată cu moartea lui Dioclețian la Salona, iar a patra, douăzeci de ani după moartea lui Constantin II, ceea ce, oricum, ar conferi o vîrstă înaintată pentru Al Treizeci și treilea. Și, de parcă toate astea n-ar fi de ajuns, în cea de a patra „Autobiografie”, după moartea lui Constantin II ne mai sînt descrise și o serie de evenimente provenind din sfera „anticipațiilor”. Fiind el cel ce narează faptele, este firesc ca Eusebius să nu-și poată descrie și circumstanțele propriei sale morți, deși în prima „Autobiografie” apare și aceasta!
Viața lui Eusebius este lipsită de limite…
Scribul își amintește de exclamația lui Bertoldi referitoare la Al Treizeci și treilea: „sinistrul autor”. Ciudată exclamația în primul rînd în gura unui om ce și-a dedicat viața personajului despre care a ajuns să se pronunțe astfel. „Din cultura din care ne tragem se nasc viitoarele noastre fapte”, a spus Bertoldi, atunci cînd a povestit despre greșeala sa de a-și crește nepoata pornind de la una dintre „Autobiografiile” lui Eusebius.
Exclamația savantului putea avea două sensuri diferite: una cu bătaie mai scurtă, alta cu bătaie mai lungă. Prima, referitoare strict la nepoata asexuată, i-a confiscat-o scribului multă vreme pe cea de a doua.
Atunci cînd a încercat s-o descopere într-o pensionară a unui ospiciu din Roma pe nepoata lui Bertoldi, scribul a primit permisiunea medicilor de a sta de mai multe ori de vorbă cu bolnava. Femeia știa indiscutabil nenumărate amănunte despre Eusebius din Nicaea, povestea fapte descrise de el și devenea de-a dreptul impresionantă atunci cînd repeta un citat din cea de a treia „Autobiografie”: „Și va veni o vreme cînd doar nebunii și neștiutorii își vor mai aminti de gloria mea. “
Acestui caz nu i s-a putut întocmi anamneza pentru simplul motiv că bolnava fusese găsită într-un parc și nu a fost în stare să dea nici un fel de relații despre sine. N-avusese asupra ei nici un act și nici o familie nu a revendicat-o vreodată. Ea însăși nu a manifestat nici mai tîrziu măcar un singur moment de luciditate spre a da un indiciu asupra identității ei. Să fi fost totuși nepoata lui Bertoldi? Făptura ei i se părea scribului total necunoscută, doar timbrul vocii parcă semăna. Dar, ceea ce era mai cumplit, asemenea lui Eusebius din Nicaea, și bolnava aceea lăsa peste tot urme de funingine de pe mîinile-i murdare.
În lungile discuții avute, sărmana femeie interpreta fragmente întregi din autorul din secolul al IV-lea. Era categoric mai bine informată în domeniu decît scribul. Acesta nu mai știa cînd vorbește interlocutoarea lui în citate și cînd debitează fraze lipsite de consistență. După fiecare întrevedere, scribul încerca să preia de pe casetă cuvintele rostite de bolnavă și să le compare cu opera lui Eusebius. încercările erau lipsite de economicitate, dar chiar și de sens: unele propoziții se confirmau drept identice, altele se vădeau a fi fost redate aproximativ, cine știe cîte proveneau din pagini necunoscute de scrib.
Partea neplăcută era că nu se putea ajunge la un dialog cu femeia, deși aceasta îi părea recunoscătoare fiindcă a întîlnit, în sfirșit, în el pe cineva dispus s-o asculte. Și… s-o priceapă cît de cît. Pentru un neavizat, chiar dacă acesta poseda o diplomă de psihiatru sau de psiholog, perorațiile pacientei n-aveau absolut nici un sens și faptul că nu accepta nici un dialog făcea ca discursul să-i fie catalogat drept delir. Și, totuși, nu era cu totul abulică: e drept că nici scribul n-a fost în stare s-o facă să respecte regulile unei conversații, chiar atunci cînd pătrunsese în teritoriul ei, însă i se putea citi pe față o mare satisfacție la fiecare apariție de a sa și încerca să-l convingă din tot sufletul în privința celor pe care i le spunea. Mai mult, bolnava percepea exact dacă ascultătorul ei înțelegea ceea ce voia să-i spună sau dacă vorbele ei percutau în gol. Chiar dacă nu era dispusă să răspundă la întrebări, suferinda vorbea cu scribul. Și, într-o zi, scăpă și ea formula: „sinistrul autor”. Bineînțeles că eforturile scribului de a o face să dea orice lămurire se dovediră inutile.
După o vreme, formula se repetă. Era în timpul cînd scribul își propusese să termine cu aceste vizite la spital. Dacă voia să finalizeze istoria Celor O Sută, el știa că nu are răgazul să zăbovească peste intervalul planificat. (Și chiar și așa, șansele de a ajunge pînă la Cel de Al O Sutălea i se păreau incerte.) La
ultima lor întrevedere, bolnava îi oferi scribului un cadou: continuînd să nu-i răspundă la nici o întrebare, îi spuse totuși că știe că el n-o va mai vizita și, de aceea, îl roagă ca de data asta să întîrzie ceva mai mult în cămăruța ei. Vorbi îndelung, părea că dorește să-i transmită în acea ultimă întîlnire tot ce mai avea de spus. Scribul n-o putea urmări, acum – deși știa că nu era așa! – avea și el impresia că femeia rostește cuvinte fără șir. Aceasta sesiză că el n-o mai pricepe, vorbi mai tare, mai repede, gesticulă, începu să plîngă. „Biata ființă, gîndi scribul, simte că este poate pentru ultima oară cînd are în față pe cineva apt de a-i înțelege cît de cît spusele.” Scribul gîndi acestea și, pentru prima oară, femeia îi răspunse. Se opri brusc din plîns și, pe un ton potolit, îl informă că „sinistrul autor” a prezis cu fidelitate că scribul n-o va mai vizita în continuare, dar că ea a plîns întrucît i s-a părut nedreaptă sentința lui Eusebius. „Tot ce a spus el s-a înfăptuit și se va înfăptui în continuare. Toată istoria se bazează pe spusele unor oameni. La început a fost cuvîntul. Totul a fost anticipat în amănunte. Lumea n-ar putea subzista fără un plan prestabilit. Ceea ce nu se înscrie în ordinea anterioară nu este decît o improvizație. O improvizație nu poate dăinui. Există în istorie oameni care ajung să repete planul prestabilit. Eusebius a fost unul dintre aceștia. Dar nu s-a purtat întotdeauna cinstit: cîteodată și-a permis mici glume. Nu există un lucru mai groaznic!” Femeia tăcu o vreme, apoi, simțind că scribul vrea să plece, reluă: „Otrava lui se dizolvă în mulțimea de informații false sau lipsite de valoare cu care sîntem educați. Dacă preiei textele lui Eusebius printre multe alte lucrări, veninul lor se pierde, dizolvat în atîtea vorbe fără de sfîrșit. Dar dacă ți se inoculează o scriere de-a lui Eusebius o dată cu laptele mamei, vei fi pierdut pentru totdeauna!” Era deci (probabil) totuși nepoata lui Bertoldi! La ieșire, îi mai spuse scribului: „Ai în buzunar biletele de drum pentru Orient, în loc de a urma traiectele idioate și prescurtate ale autostrăzilor, mai bine ia-o prin Thesalonik, pe valea rîului Axios, par- curgînd Stobi, Scupi, Naissus, prin Serdica, și apoi pe la Philippolis și Adrianopol vei ajunge în cetatea lui Constantin!” Era evident: femeia nu voise să repete neapărat unul dintre itinerariile uzuale contemporanilor Celui de Al Treizeci și treilea între Europa și Bizanț, femeia dorise să-i dovedească scribului că știe și ce are de gînd acesta într-un viitor foarte apropiat.
La plecare, scribul l-a căutat pe medic spre a-i comunica bănuiala că ar putea să-l ajute în identificarea pacientei. Doctorul nu s-a aflat în cabinet și scribul nu l-a mai deranjat altă dată: în cazul că nu s-ar fi înșelat și bolnava ar fi fost într-adevăr nepoata răposatului Bertoldi, avea treaba asta cu adevărat vreo importanță? Măcar pentru biata femeie?
Scribul crede că nu.
Dar exclamația lui Bertoldi a avut și o bătaie mai lungă.
„Nici un copist, crede-mă, i-a spus într-o seară savantul scribului, nici un copist n-a ajuns să transcrie o pagină din Eusebius înainte de a se fi exersat pe alte sute și sute de autori. De aceea nici un copist n-a fost în stare să înțeleagă ce scrie și, crezînd că îndreaptă niște erori, a săvîrșit el însuși noi și noi greșeli. Așa s-a denaturat inițial textul. Pe urmă… (…) Copiindu-l pe Eusebius, fiecare caligraf dorește să fie mai cult decît este și caută simboluri acolo unde nu e cazul. De pildă, cînd autorul din secolul al IV-lea vorbește despre un solidus de aur, el se referă strict la moneda lui Constantin, monedă care și ea a fost transformată de copiști într-o metaforă…”
Scribul crede că nu ar putea găsi un mod mai potrivit de a încheia capitolul despre Al Treizeci și treilea decît redînd și alte cîteva fraze ale defunctului savant.
„Ceea ce au modificat scribii în decursul vremurilor nu va mai putea fi reconstituit niciodată. Literele acoperite cu alte litere au schimbat înțelesuri. Ca de atîtea ori, ignoranța s-a folosit de prestigiul «bunului simț». Dar să recurgi la faptele trecute și viitoare, la tot ce știm, pentru a încerca să rescrii opera infirmului atoateștiutor este o muncă pe care nici un muritor nu este chemat s-o facă.”
„Efectul acoperirii textelor lui Eusebius din Nicaea a fost necesitat de sănătatea omenirii. O operă ca a lui, deconspirînd totul, îi ia omului pînă și ultima speranță. Fundamental păgîn, Eusebius n-a putut trăi decît în epoca lui Constantin cel Mare, cînd, în durerile facerii creștinismului, convulsiile au fost cele mai mari. Scrierile Iui Eusebius din Nicaea sînt asemenea primelor lăcașe de cult creștine: folosind coloane și basoreliefuri păgîne pentru noile necesități. Schimbînd mereu sensurile simbolurilor. Reacția sa este disperată: redînd destinului puteri absolute, el îi ia omului și ultimele speranțe, întrucît, neputincios aici, dincolo nu-l așteaptă decît leșia și cenușa infernului. Funinginea – care se spune că ar fi fost nelipsită de pe degetele lui Eusebius – n-ar fi reprezentat decît simbolul acestei perspective. însă nu trebuie să ni-l imaginăm ca pe un flecar oarecare. Pentru cine le înțelegea, textele sale ardeau, motiv suficient spre a fi încurajată denaturarea lor, înainte de a fi fost interzise cu totul. Cînd Teofan le afurisește și-l convinge pe Teodosiu cel Mare să promulge pedeapsa cu moartea pentru cel ce le citește, scrierile lui Eusebius din Nicaea erau deja niște cărți infirme, mai mutilate decît autorul lor. Mutilările au fost necesare în prealabil, altfel textele ar fi supraviețuit în ciuda oricăror represalii.“
