Oul de Aur (53)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Pe un asemenea tărîm, lucrurile încep să se mai lege și, folosindu-se și de puținele date concrete, scribul poate îndrăzni să creioneze iarăși o biografie posibilă. Una dintre multele biografii posibile ale unuia și aceluiași personaj.

Primus s-a născut, probabil, în Grecia. [El a înțeles de mic faptul că numerele „sînt diferite în funcție de ceea ce exprimă, însă conținutul lor este dat nu mai puțin de cantitate, care este o calitate în sine. Iată numărul cetăților grecești natale (sublinierea scribului), atît de diferit astăzi față de ieri, avînd o importanță variind în funcție de moment. Numărul nu este un dat înghețat, el își are biografia lui.“ Etc. „Anexele” de la Regensburg¹.] Mama, părăsită de Metafaustus – sau, oricum, nemaitrăind împreună cu el –, își va da copilul într-una dintre instituțiile de educație patronate de Sfintul Ambrosie. Aici copiii erau crescuți în spiritul credinței, iar Primus, pirpiriu, însă isteț și avid de cunoștințe, este remarcat și, după cîțiva ani, luat în imediata apropiere a înaltului său protector. Activitatea diplomatică a episcopului de Mediolanum, energia sa naturală clocotitoare, precum și autoritatea-i necontestată îl făceau să colinde meridianele în diferite misiuni de cel mai mare interes pentru întreaga lume civilizată. Tînărul secretar nu era în stare să facă față unui asemenea ritm de viață. Desele lui crize intestinale nemulîndu-se nici pe prioritățile patronului său, nici pe sinusoidele diplomației contemporane, el a trebuit să renunțe la înalta favoare de a crește în preajma unei asemenea personalități. Rămîne o vreme la Mediolanum, această adevărată capitală a lumii, hoinărește pe străzi cînd sănătatea i-o permite, caută relații printre tinerii învățați ai timpului și ajunge, prin intermediul acestora, să-l cunoască pe Zosimus. Neopythagorianismul îl cucerește cu ușurință, trece imediat la alimentația vegetaria- nă și, simțind o oarecare ușurare în starea sănătății sale, devine un adept convins al mișcării. Lucrurile nici nu păreau chiar cu totul noi pentru el: îl studiase pe Plotin și era el însuși un adept al metempsihozei, drept cea mai rațională formă de conservare a sufletului unic. Dar boala nu-l părăsește cu una, cu două și nu este în stare să-l urmeze în peregrinările fără de sfîrșit nici pe Zosimus.

Pe de altă parte, se pare că resursele financiare ale tînăruiui nu erau deosebit de mari și el trebuia să și le rotunjească prin tot felul de munci intelectuale, comenzi ale unor librari, copieri ce îi oboseau ochii și așa miopi, meditații ce-l obligau la ore dinainte stabilite, atunci cînd el nu-și putea planifica niciodată capriciile trupului, comentarii pentru logografi, activitate ce îl dezgusta. O nouă trecere a lui Zosimus prin Mediolanum îl convinge că, dintre toate relele, cel mai mic era să se asocieze roiului însoțitorilor maestrului, mai ales că acesta dădea impresia că nu este mînat din urmă de nici un program anunțat și că-și stabilește orarul itinerariilor după senzația de moment.

Primus părăsește, așadar, Mediolanum, îl urmează pe Zosimus în sudul Italiei, trece și în Grecia și face numeroase observații în legătură cu oameni și locuri. Dar, foarte curind, constată că maestrul nu se obliga la un program anume, iar ce! pe care-l urma era rodul propriilor intenții și nu al intestinelor lui Primus. Pe acesta, obișnuit să se tîrască pe pămînt ferm, asemenea unui „gîndac de bucătărie¹¹ („Manuscrisul de la Regensburg”), orizonturile largi îl năucesc. Călătoria pe mare spre Grecia s-a dovedit atît de insuportabilă pentru bietul tînăr, încît a rămas singura lui aventură pe valuri. („La un moment dat, Primus se ruga lui Dumnezeu să vină pirații sau o furtună năprasnică și să-l elibereze de toate suferințele înfiorătoare ce-l martirizau.¹¹) în Grecia se desparte de alaiul lui Zosimus și începe un nesfîrșit drum de întoarcere pe uscat. Călătorește singur și nu se știe din ce trăiește pînă ce ajunge la curtea imperială. Acesta este momentul cînd obține să se ocupe de fiul împăratului, devenind unul dintre mentorii lui Honorius. (Arcadius era deja sub influența sofistului Themistios din Paf și, se pare, nu l-a agreat niciodată în mod deosebit pe Primus.) În schimb, Honorius, este de crezut, a fost puternic influențat de acel instructor plăpînd și miop, strîmbîndu-se mereu de greață și de crampe intestinale, disprețuindu-i cu furie și disperare pe toți cei ce se bucurau de avantajul unui corp sănătos și al unei energii nelimitate. Militarii frumoși și cu mare trecere la femei – dar admirați și de bătrini înțelepți și predispuși la amintiri din tinerețe – deveniseră un fel de obsesie pentru Primus. „Ce merite sînt acelea obținute prin naștere, fără a mișca nici un deget pentru ele? La fel cum nu este demn să batjocorești pe cineva numai fiindcă s-a născut șchiop sau urît, nu este onorabil nici să preamărești pe altcineva doar Fiindcă a venit pe lume cu ochi frumoși sau cu o putere herculeană.”

Alți profesori de-ai lui Honorius nu erau de aceeași părere. „Frumusețea este un deliciu al privirii și trebuie o insensibilitate de animal să poți trece indiferent pe lîngă ea“. „Frumusețea este înșelătoare”, replica încăpățînat Primus. „Frumusețea este oglindirea lui Dumnezeu”, insistau ceilalți. „Este ridicol să găsești o legătură între chipul soldățoiului flușturatec și Dumnezeu”, nu se lăsa Primus. Era imposibil să-l convingi și fiecare replică îi adîncea revolta. Iar Honorius, tînărul împărat, era de partea lui. (Dar mărirea augustă nu era tot rodul unei filiații fericite? Nu, suveranii nu se supuneau regulilor generale din pricina caracterului lor apropiat de divinitate.)

Augustul nu era decît un adolescent, avusese abia unsprezece ani cînd, la moartea tatălui său, ajunsese pe tronul Imperiului Roman de Apus. Pirpiriu și lipsit de energie, asemenea lui Primus, Honorius căuta un refugiu într-o lume mai măruntă, unde nu era obligat să aprobe decizii importante și unde totul era posibil și cu un minim efort. îngrozit din cea mai fragedă pruncie de veșnicele conjurații potențiale create în jurul lui, de spectrul barbarilor amenințînd la fruntariile imperiului, de risipa extraordinară de energie și strategie ce-l înconjura și amenința să-l tîrască în vîrtejul ei, în nesfîrșitele intrigi de curte, tînărul suveran învățase că mijlocul cel mai accesibil de apărare este să te ascunzi într-o aparentă neînțelegere a tot ceea ce se petrece în jur. Cel mai bine e să le pari tuturor un tîmpit: atunci pisălogii te lasă în pace și caută în alte locuri posibili aliați în tribulațiile lor pe cît de obositoare, pe atît de lipsite de orice noimă. Să faci pe prostul te scutește de obligații: nu trebuie să înveți, nu trebuie să faci exerciții fizice, nu trebuie să te amesteci în viața de palat și nu trebuie să te implici în problemele guvernării. Nu trebuie decît să aprobi formal și să-ți vezi de lumea ta. Astfel nici nu-i stai nimănui în cale. Să nu te opui niciodată. Să nu te opui nici măcar atunci cînd ți se cere să te opui. Să aprobi fără convingere și să respingi fără convingere. Iar la nevoie, să spui „nu“ și după ce ai spus „da“. Să nu te intereseze toate astea. Să fii lăsat în pace.

Honorius a reușit să fie considerat un tîmpit în toată puterea cuvîntului și, fiindcă debilitatea mintală se confundă, de multe ori, în popor, cu orice fel de debilitate, era socotit, de cei ce nu l-au văzut, și mai pirpiriu decît era, și mai incapabil de efort, și mai șters. (Iar prin asimilare, nici fratele mai mare, împăratul Imperiului Roman de Răsărit, n-a fost socotit mai breaz.) Theodosiu cel Mare a lăsat în urmă doi pui de găină, se spunea.

Acesta era elevul căruia voia Primus Pythagoreianul să-i transmită teoria numerelor și fusese un timp cît Honorius participa cu plăcere la jocurile noului său dascăl. Magia cifrelor era o alternativă la viața plictisitoare și obositoare din jur. Ea îți oferea un refugiu suficient de coerent ca să te convingă să-l urmezi, mai ales cînd totul nu era decît strict teoretic, nici o amenințare reală nu plutea în aer, nici un pericol nu se învedera de acolo. Dar un studiu ordonat îi displăcea împăratului și, fiindcă nici o activitate nu se făcea doar în doi și exista pericolul precedentului oferit de interesul pentru numere, brusc, Honorius deveni la fel de dezinteresat și la lecțiile lui Primus ca și la meditațiile celorlalți dascăli. „Nu poți fi mai deștept într-un loc decît într-altul, îi șoptise într-o zi lui Primus la ureche, chit că nu erau decît ei doi în încăpere. Dacă vor observa că fac progrese cu tine, vor dori să depun mai multă energie și cu ei!“ Din ziua aceea, cursurile de magie a cifrelor nu mai înaintară deloc. Ceea ce nu-l împiedică pe Al Treizeci și șaselea să continue să-și piardă vremea, asemenea celorlalți dascăli, în preajma augustului său elev. Materia sa de predare fusese aritmetica, astronomia și studiul elementelor, iar metoda de lucru devenise un fel de colocviu între dascăli în prezența unui discipol tot mai absent. Magiștrii se certau între ei, nici unul nu era mulțumit să-și aroge autoritatea numai asupra domeniului său de activitate, fiecare includea în sfera sa de cunoștințe și, mai ales, în sistemul său filosofic și temele predilecte ale celorlalți. Dacă Honorius ar fi dat o oarecare importanță celor spuse de acei învățați, el ar fi avut prilejul de a înțelege, din certurile lor, mai mult decît din niște ore didactice și plictisitoare. însă lucrurile astea n-aveau nici un rost, își zicea împăratul și, prin indiferența sa, făcea ca toată vorbăria să fie într-adevăr inutilă.

Honorius nu era atît de prost pe cum se credea, fiind chiar în stare să-și regizeze cu multă ingeniozitate liniștea. Socrul său, generalul Stilicho, cel ce asigura guvernarea imperiului, se arăta atent la instrucția ginerelui și pupilului său. Dar el nu avea timp să supravegheze personal totul, iar pe cei însărcinați cu aceasta împăratul îi păcălea după plac. Astfel, Primus obținuse o slujbă ideală: venea și la palat cînd se sătura de lenevit în pat – chit că nopțile îi erau agitate și bîntuite de insomnii –, de nu se simțea bine, nu venea deloc, sporovăia în prezența celorlalți dascăli și a cîtorva curteni două-trei ore, apoi revenea să se odihnească. Era și important – devenise unul dintre instructorii împăratului! –, toți cei ce-i prevăzuseră un viitor mizer trebuiau să plece capetele rușinați, iar Primus nu mai avea nici grija zilei de mîine, plata pentru osteneala sa fiind considerabilă. Perioada aceasta ar fi putut fi cea mai fericită din viața lui – și, în realitate, a și fost –, dacă omul și-ar fi dat seama de multele avantaje nesperate de care se bucura și dacă n-ar fi întunecat mereu totul prin certurile cu ceilalți profesori, certuri în care se ambala din tot sufletul. „Gîndacul negru și-a găsit bucătăria ideală¹¹ (Photas).

În timp ce Stilicho îl oprea pe Alaric să invadeze Italia, Primus, în zilele cînd se simțea mai bine, colinda prin Ravenna, se oprea în fața Baptysteriului Ortodocșilor și dădea consultații, așa cum l-a văzut făcînd pe Zosimus. Cînd obosea, se plimba pe malul mării și inhala aerul încărcat cu aerosoli. Noua reședință imperială îi oferea singura viață în stare de a-l ține activ, însă el era mereu nemulțumit, se înfuria ba pe „militarii ușura- teci“, ba pe „învățații demagogi” sau se extazia în fața propriilor suferințe fizice, analizîndu-ie pînă la epuizare, compătimin- du-se și considerîndu-se un martir. îl deranja și faptul că el, cvasiorfanul care a răzbit prin forțe proprii pînă în preajma împăratului, nu era remarcat de mai nimeni prin cetate, că, într-o uliță mai strimtă, era împins la o parte, că se simțea privit cu dispreț de tineri și de femei. Nimeni nu se sinchisea de știința lui, încît de multe ori i se părea că adevăratul înțelept era Honorius, ce! ce făcea cu atîta șiretenie pe prostul, putîndu-se apoi bucura de tot ce-și dorea. Da, dar ce nu are un împărat? Raționamentul nu era corect, își recunoștea Primus, situația celor doi nu putea fi comparată.

Anii aceia buni nu s-au mai întors niciodată, iar Al Treizeci și șaselea nici măcar nu i-a simțit atunci cînd i-a avut.

Dacă exista undeva pe lume un loc ferit, apoi acela era într-adevăr Ravenna. Dar, totuși, pînă și perdeaua de protecție, pe care Al Treizeci și șaselea și-o trăgea mereu deasupra capului, mai permitea zgomotului lumii de afară să penetreze și, oricît se străduia Primus să acopere acele zvonuri cu propriile-i gemete, ele soseau totuși mereu mai insistent. Barbarii nu se mai mulțumeau să-și zăngăne armele în depărtările inimaginabile ale provinciilor extreme, atacurile și invaziile lor erau tot mai nerușinate și un rege din neamul Baltha, un vizigot pe nume Alaric, a ajuns să cucerească pînă și Grecia, trecînd din Dacia peste Dunărea înghețată în Balcanii tot mai vulnerabili. Neobrăzarea acestui Alaric era mare și, după ce Rufinus l-a ridicat la rangul de guvernator al provinciilor cucerite, a fost nevoie ca din nou Stilicho să meargă cu legiunile pentru a aplana o situație mereu mai disperată. Despre toate acestea există un fel de istorie criptică, amintită în „Anexele¹¹ lui Zosimus, un fel de algoritm cifric apt de a da un șir previzibil, ușor de continuat de un inițiat și, în felul acesta, orice premoniție devine „floare la ureche”. Probabil că taina acestui sistem a fost multă vreme perpetuată în societatea „pythagoreiană” secretă, fiindcă „Manuscrisul de la Ferme zu Chiuso“ mai face aluzie la el, dar scribului îi e imposibil să aprecieze dacă acela ce a copiat textul mai știa sau nu despre ce scrie. Oricum, și Sfintul Ambro- sie amintește despre „șirul cifrelor și întîmplărilor istoriei oamenilor”, făcînd referiri la Zosimus, Primus Pythagoreianul, Photas și încă la alții, pe care scribul nu-i poate identifica.

Cînd, după o vreme, Alaric a pătruns și în Italia, el a devenit personajul cel mai temut, copiii erau speriați cu numele lui, iar adulții apelau la toate superstițiile posibile spre a afla cu o zi mai devreme dacă nu cumva barbarul îi va ataca și pe ei. Honorius, aflat la Milan, a ascultat prea multă vreme de tălmăcitorii tuturor acelor semne și abia a avut timp să fugă în ultima clipă, fiind ajuns din urmă în Liguria și asediat la Asta. Doar iarna aceea lipsită de precipitații l-a ajutat pe socrul său, același Stilicho, să ajungă la timp cu armata și să-l salveze. (Iarna aceea atît de uscată a fost, desigur, o voință cerească, dar aflînd de toate astea, Primus s-a jurat să nu mai părăsească niciodată Ravenna.)

Încetul cu încetul, imperiul nu se mai afla sub zodia domniei lui Honorius, ci sub cea a îndelungatei primejdii a iui Alaric. Pînă și la Ravenna, preocupată doar de micile ei bîrfe, astfel încît un zîmbet al cuiva anume sau un salut rămas fără răspuns putea avea o pondere emoțională mult mai mare decît căderea unei provincii îndepărtate, pînă și la Ravenna, satisfăcută de sine, vremurile au început să fie percepute și după altceva, după nesfîrșitul duel dintre got și socrul împăratului. Stilicho l-a învins pe Alaric la Polentia, însă a fost obligat să-i cumpere pacea. Și tot spiritul de prevedere al generalului l-a făcut să supravegheze prin spioni fiecare mișcare a dușmanului, să afle din timp intențiile aceluia și să-l înfrîngă din nou sub porțile Veronei.

A cîta oară l-a înfrînt generalul pe încăpățînatul său adversar? Și a cîta oară acesta, ridicîndu-se de jos, a reluat lupta? în „Manuscrisul de la Regensburg” se stabilește un „raport cifric purpuriu” (raportul dintre înfrîngerile și izbînzile împăraților), dar scribul nu mai are la îndemînă cheia de a-l descifra. Triumful sărbătorit de romani n-a reușit să mai insufle poporului convingerea că legiunile sînt invincibile. Uriașele statui ale barbarilor, legate în lanțuri și cărate în procesiunea victoriei, mai degrabă speriau decît să aducă liniștea. Dimpotrivă, fiecare om încerca să ia din viață totul deodată, avînd mereu prezentă în subconștient senzația că barbarul putea sosi în orice clipă, ucigîndu-l, distrugîndu-i bunurile sau ducîndu-l în robie. Cetățile Italiei trăiau în paroxism, iar exarhii nu erau preocupați decît să nu fie răsturnați din pozițiile lor de nenumărații rivali, dornici de a apuca fiecare, măcar pentru o săptămînă, să guste din mărul puterii.

Între timp, Primus suferă de gaze și se simte tot mai slăbit. E prea obosit spre a mai da consultații în fața Baptysteriului Ortodocșilor, pierde chiar și ocazia unică de a analiza simbolurile numerice ale datelor legate de regele goților, de a prevesti, cu un lustru înainte, prima cădere a Romei de la fondarea ei. Acum Primus este preocupat doar de propria sa dietă și, după orice fel de carne, după plantele păstoase, renunță și la o seamă de fructe crude. Preocuparea este atît de intensă încît, cu puținele-i puteri, plănuiește să scrie totuși un tratat de dietă și încearcă să-l convingă și pe împărat ori pe sfetnici să-i urmeze meniul recomandat. „Igiena corpului și igiena alimentației trebuie să se afle în concordanță”, nu obosește să tot repete spre a da o greutate și mai mare intuițiilor sale. Primus începe o muncă uriașă de a lega orice cifră posibilă de fiecare plantă consumabilă (greutatea medie, timpul de germinație, simbolul numeric al culorii caracteristice, forma ș.cl.), comparîn- du-le cu configurația geometrică a cîte unui număr ideal, ima- ginînd proporții după formule complicate și năucind pe cine dorea să-l asculte cu datele sale erudite. „Totul este număr și armonie.” Ravenna era satisfăcută de propriile-i probleme. Meniul zilnic propus de Primus a stîrnit curente de opinie pro și contra mereu mai puternice și se prefigura chiar și intervenția filosofilor, a preoților și a medicilor. Cînd Italia nu mai fu amenințată de un Alaric „creștin și cult, un dușman cu care se mai putea trata, ci de crudul Radagaisus, păgîn doritor de a distruge cetățile și de a-i jertfi în cruntele-i ritualuri pe senatorii de vază“, polemica în jurul alimentației propuse de Primus deveni cel mai bun analgezic. Decît să te gîndești că mîine tu și toți ai tăi puteți fi măcelăriți de barbari, era preferabil să te afunzi într-o dispută atît de erudită și, în fond, putînd fi atît de importantă pentru propria-ți sănătate. E drept, Primus nu reprezenta cea mai bună reclamă pentru viața pe care o preconiza, dar însuși faptul că acel ins pirpiriu și mereu bolnav, miop și cu pielea gălbejită nu numai că nu murea, însă era în stare să se și entuziasmeze pentru niște principii, să tune și să fulgere cu o energie nebănuită, să conducă o campanie de idei, să fie unul dintre sfătuitorii științifici ai tînărului împărat, toate dovedeau că tratamentul său nu era chiar zadarnic. Oamenii Ravennei se ocupau cu confirmarea sau infirmarea valorii simbolice a unui aliment, convinși că în felul acela germanii n-aveau decît să amenințe cît or vrea, de ei era menit să se ocupe Stilicho. Iar acesta, în vara timpurie a anului 406 de după nașterea Domnului, a fost obligat să promulge o lege prin care le-a promis libertatea și cîte doi galbeni sclavilor dispuși să se înroleze în armată. Și astfel, generalul a reușit să mai adune o dată treizeci de legiuni și un corp auxiliar de barbari, o armată suficient de puternică spre a crea din nou iluzia că diferitele cetăți se pot ocupa și în continuare de ele însele. Dar viața nu mai era cea de dinainte. Păgînii au început să ridice capetele și în interiorul imperiului, zvonurile și legendele despre sacrificiile umane oferite lui Thor și Woden, grozăvia „sălbaticilor”, a modului lor de trai, a vieții lor zilnice, pînă și a sistemului lor de alimentare, totul nu venea decît să prevestească sfirșitul lumii.