În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu
Terțius, părăsind pădurile cunoscute, s-a pomenit, brusc, într-o lume despre care îi lipseau cele mai elementare știri. Copilul trebuie să li se fi părut celor ce l-au întîlnit drept debil mintal și, în orice caz, una dintre acele arătări, nu puține, care bîntuiau pe atunci ținuturile, arătări nici om-nici animal, ființe incerte, aflate pe o scară aproximativă a varietăților create de Dumnezeu. Băiatul acesta știa, cel puțin, să vorbească, e drept că nu prea fluent, dar, oricum, scotea niște sunete din care, dacă te obișnuiai cu ele, puteai să deduci sensul. Specia din care făcea parte nu era prea atrăgătoare, observau oamenii și, mai mult ca sigur, era înrudită îndeaproape cu iepurii, fiindcă băiatul, cum se apropia cineva de el, cum o lua la fugă.
Despre lumea cea mare Terțius nu știa mai nimic. Unul dintre puținele nume de care auzise era cel al împăratului Maiorianus, pe care și-l imagina ca pe o ființă fabuloasă, plină de măreție, înconjurată de o armată celestă, în nici un caz ară- tînd a om. Mai auzise, apoi, și de Ricimer, personajul care și-a dominat epoca, deși n-a fost implicat direct în nici una dintre marile bătălii ale secolului. Dar Maiorianus sau Ricimer erau niște denumiri cu un conținut fantastic, fără nici o reprezentare concretă. în timp ce oamenii discutau despre abdicarea lui Maiorianus, despre aliatul Romei, Childerich I, regele francilor salieni, despre regatul vizigot al lui Eurich în Spania și Gallia, Terțius privea speriat ba la unul, ba la altul, neînțelegînd de unde ar putea veni primejdia, fiindcă o primejdie era sigur că o să vină. Din dogmă înțelegea și mai puțin și, deși i s-a explicat de cîteva ori că, de la Conciliul Ecumenic de la Chalcedon, între patriarhul de la Constantinopol și papa de la Roma s-a pus o egalitate de rang, el nu putea înțelege, în primul rînd, cine cu cine devenise egal. Juvavum, Lauriacum și Ovilava tocmai deveniseră scaune episcopale. Ăsta era un lucru mare, simțea el. Episcopii sînt ființe însemnate de divinitate – știa Terțius, dar episcopii erau mai mari decît papa? Nici decît patriarhul? Aceia erau și mai mari? Cît de mari? Ce puteau să-ți facă? (Cu alte cuvinte, în ce consta pericolul pe care-l reprezentau?) însă toate astea nu erau lucruri concrete. Episcopii, împărații, regii, papii și patriarhii locuiau pe alte meleaguri, în alte lumi, în alte atmosfere. Primejdiile veneau de mult mai aproape. Din imediata apropiere. Terțius n-avea casă și, în afara micii sale peșteri din copilărie, nu va avea niciodată un loc pe care să-l poată numi „al său“. Aglomerările umane îl speriau din principiu, dar înainte de a se putea obișnui să fugă mereu de oameni, învăță că printre ei se putea pierde mai ușor. Asta s-a și întîmplat, la modul cel mai concret cu putință: după ce a luat de cîteva ori bătaie în preajma hanurilor unde obișnuia să se aciueze spre a-și procura resturi de mîncare și a avea acces la fîntîni, copilul începu să o ia la fugă imediat ce se apropia un adult de el. Asta cu atît mai mult cu cît, grație auzului său formidabil, el percepea de departe orice pas și orice vorbă. Cu timpul, i se dusese vestea și, fiindcă se crease legenda că Terțius ar fi cel mai iscusit hoț, însă și din dorința de a-l prinde cu orice chip, s-a declanșat o adevărată vînătoare în legătură cu el. Bărbații puneau pariuri însemnate, mai ales după ce puștiul reușise să scape – ca prin minune – din mai multe capcane minuțios pregătite. Acuitatea sa auditivă ieșită din comun nu devenise încă de notorietate și nimeni nu-și putea explica de unde proveneau semnalele ce-l puneau din timp pe fugă, încă înainte ca oricine să se poată apropia cît de cit de el. Acesta a fost momentul cînd, după prea multe eșecuri în încercările de a-l captura, oamenii au lăsat orgoliile personale la o parte și au organizat o acțiune comună: pînă la urmă, Terțius a reușit să-i jignească pe toți – nu se poate ca un mucos, despre care nici măcar nu se putea spune cu certitudine că ar face parte din specia umană, nu se poate ca un asemenea pui de animal să fie mai deștept decît numeroși adulți, bărbați respectabili, războinici încercați. Era uimitor cum acel copil fricos a reușit să atragă asupra sa atenția unei regiuni întregi, devenind pentru cîteva săptămîni un subiect monden, miezul de atracție al unor ambiții de tot soiul. Cînd s-a pornit potera în căutarea lui, la început anarhică, apoi tot mai organizată pe măsură ce el se încăpățîna să scape, realizîndu-se mai multe potere rivale, punîndu-se o regiune întreagă în mișcare, copilul simți că, în multe privințe, auzul său nu este decît o sabie boantă, ea putînd para o vreme, dar ne- fiind în stare să și riposteze cît de cît, să și descurajeze. Măcar, dacă și alții ar fi auzit la fel de bine ca el, ar fi existat șansa ca energiile declanșate atît de stupid să se mai reverse de la unii la alții, fiindcă Terțius asculta și auzea și nenumărate cuvinte grele scăpate de cîte un adult convins că nu va fi auzit de cel la care se referea. Dacă, măcar, ar fi putut să-i facă să se audă unii pe alții, mai mult ca sigur că toți oamenii aceia furioși și-ar fi stins furiile între ei. Dar Al Treizeci și optulea nici nu era atît de subtil și nici nu era în stare să transmită facultățile sale altor oameni. Iar lui, bietul de el, îi era tot mai greu să scape, îi era tot mai foame și tot mai sete, toamna era pe sfîrșite și frigul devenea tot mai agasant, iar ploile tot mai reci. Și strînsoarea poterelor îl înconjura mereu mai nemilos. Doar frica mai era cea care-l făcea să continue să fugă. Dar tot mai des primejdia părea de netrecut. în pădure nu mai avea cu ce se hrăni, pe cîmp deschis era cu neputință să se ascundă. Atunci a fugit Terțius la oraș și atunci, luptîndu-se din greu cu el însuși pentru a nu o lua din nou la fugă, dîndu-se astfel de gol, reuși să-și găsească un adăpost în codrul de oameni. Nu mai rămînea decît să semene cît mai mult cu ei, spre a nu putea fi scos în evidență, spre a nu fi depistat, spre a nu deveni din nou o țintă care, mai devreme sau mai tîrziu, tot va fi nimerită.
O vreme, se pare, Al Treizeci și optulea a fost ucenic la un fierar. Dragostea față de animale – sau, mai bine spus, refugiul găsit în apropierea lor – l-a făcut un bun potcovar. Animalele îl ascultau, nu-și băteau joc de el, nu încercau să-l prindă. Cel mult, să-l mănînce. Dar caii nu prezentau nici acest pericol. Caii erau blînzi cu Terțius și el își putea impune autoritatea asupra lor.
Însă caii aveau stăpîni și, pînă la urmă, toate muncile din fierărie se terminau în contacte cu oamenii. Acesta era punctul slab al noii situații. Proprietarul atelierului era un ins de treabă, liniștit, chiar ursuz, fără familie. El îi dădea copilului mîncare și acoperiș, îi cerea, în schimb, să-l ajute în fierărie și-l lăsa în pace. Numai că nu-l lăsau în pace mușteriii. Foarte repede se răspîndi zvonul că ucenicul era un puști atît de fricos încît ajungea să-l ameninți în șoaptă de la douăzeci de pași că el o și lua la fugă. Așa că vechea poveste de la Bienne renăscu și aici. Din nou, la început doar mici hîrjoneli mai puțin sau mai mult vinovate, apoi pariuri idioate, ambiții, îndîrjiri, echipe întregi care se organizau să le demonstreze altor echipe cum pot ele să-l prindă pe Terțius. Iar acesta, înnebunit de frică, trebuia să asculte mii de convorbiri, multe simultane, purtate la zeci și sute de pași depărtare. Și asta fără încetare, chiar și noaptea. Băiatul începu să greșească și la muncă, de multe ori era gata să lase totul și să fugă cît vedea cu ochii. Blestemul de la Bienne se repeta.
Copilul nu era în stare să-și pună întrebări. El nu-și punea problema că nu se poate fugi la infinit. El știa că trebuie să dispară. Spaima îi era mai mare decît rațiunea, decît orice. Amintirea unei ore cît fusese prins și legat, nemaiavînd nici o posibilitate de a-și înfrînge frica, asistînd neputincios la tot ceea ce i se pregătea, scăpîndu-se pe el, amintirea aceasta era prea tero- rizantă spre a-i mai lăsa alternativă. Terțius dispăru din nou.
Atunci, cei ce-l vînaseră fără folos inventară o poveste incriminantă și porniră o poteră „legală” în căutarea lui. Terțius „și-a omorît stăpînul și trebuia prins și pedepsit”. într-adevăr, fierarul fusese găsit mort, cu capul zdrobit de o bucată de metal. Fusese ucis doar pentru a putea fi învinuit băiatul? Cine să știe?
Terțius rătăci prin păduri o vară întreagă. Deși obișnuit să se orienteze singur, se pomenise de mai multe ori că greșise direcția, revenind o bucată de drum. Or, scopul lui era să se îndepărteze cît mai repede și cît mai mult încă înainte de noua cădere a iernii. Lumea era aceeași peste tot, în fiecare loc auzea cuvinte asemănătoare, iar ființele supranaturale se numeau tot Ricimer („împăratul Severus”), episcopul, papa. Toată problema era să se furișeze cît mai repede într-o altă copie a aceleiași lumi.
Toamna tîrzie îl găsi la Mediolanum. Aici reuși să se pripășească pe lîngă un cîrciumar evreu, care, chiar dacă îl bătea destul de des, îi asigura totuși un adăpost. Dar cel mai important era că acest evreu avea un fiu, cu numele Țipor, ceva mai în vîrstă decît Terțius, cu care Al Treizeci și optulea reușise să se împrietenească. Avînd avantajul celor doi ani în plus, o cu totul altă experiență de viață și un trai pînă atunci mereu sigur, fiul hangiului devenise, în curînd, un fel de zeu pentru Terțius. Acesta era în stare să-și uite pînă și frica de dragul unicului său prieten, accepta, fără să clipească, orice, îi împărtășea gusturile cu sfințenie, încerca să-i imite gesturile. De la evreu învățase Terțius și puțină carte, alfabetul latin și cel aramaic, puțină matematică, puțină logică. Doar jocul cu „Oul de aur”, marea pasiune a prietenului său, nu reușise să-l priceapă. în schimb, garnitura de piese a lui Țipor fiind veche și descompletată, Al Treizeci și optulea îi cioplise mai multe figuri, din lemn unele, din os altele. Și peste ani, cînd nu-l va mai avea pe Țipor în preajmă, Terțius va mai cîștiga ceva bani lucrînd și vînzînd garnituri ale unui joc pe care nici nu-l pricepea și nici nu-l știa juca. E drept, nici mușterii nu prea se mai găseau, îndeletnicirea, dispărînd curînd complet din rindurile preocupărilor cunoscute, deveni și mai exclusivă. Așa că, încetul cu încetul, Terțius trecu la sculptatul altor figurine, mai apropiate de gustul comercial al clienților, deși piesele disparate ar fi putut fi recunoscute în originea lor de către un cunoscător. (Imaginația Celui de Al Treizeci și optulea era prea săracă pentru a inventa și alte forme, el revenind, în esență, și peste ani, la ceea ce l-a învățat Țipor.)
La cîrciuma de lîngă Mediolanum, Terțius se simți, pentru prima oară în viață, ca într-o familie. Nimeni nu-i purta de grijă dacă își îndeplinea conștiincios îndatoririle, în schimb, putea găsi refugiu atunci cînd simțea nevoia de un ajutor. Iar Țipor a fost prietenul și idolul de care a dus lipsă atîta vreme. Au fost, poate, cei mai frumoși doi ani din viața Celui de Al Treizeci și optulea și ei au avut darul de a-l transforma dintr-un quasi- animal într-unul dintre nenumărații băiețandri ai periferiilor acelor locuri incerte dintr-un timp ce nu se autoregăsea.
Însă Țipor, spre deosebire de ai săi, nu se mulțumea cu traiul relativ sigur, dar monoton al părinților și fraților lui. La șaisprezece ani, sîngele îi clocotea în vene și adolescentul intra tot mai des în conflict cu tatăl său. Aceste certuri se terminau, de cele mai multe ori, cel mai prost pentru Terțius, el fiind socotit mărul putred al familiei, sursa influențelor nocive asupra copiilor cîrciumarului. Probabil că, pînă la urmă, ar fi fost alungat de la han, dacă Țipor n-ar fi luat-o înaintea evenimentelor, fugind de acasă împreună cu prietenul său. Băieții visau aventuri și regatul vizigot al lui Eurich în Spania și Gallia răspîndea o fascinație aparte pentru mai toți tinerii.
Fugind de la Mediolanum, dar avîndu-l cu el și pe fiul unei familii unite, Terțius s-a regăsit în postura de vînat. Cîrciumarul a organizat o acțiune disperată spre a-și recupera feciorul, însă Al Treizeci și optulea era obișnuit de acum să dejoace planurile urmăritorilor săi. Mai ales că, de data asta, nu mai era singur și era dispus să facă orice pentru a-și servi prietenul. Și puterile i s-au înzecit, și ingeniozitatea.
Cei doi prieteni au reușit să scape de cei ce-i căutau, dar pentru aceasta au trebuit să se deplaseze multă vreme în zig-zag și, pînă la urmă, n-au mai ajuns în regatul vizigot. Europa se schimba mereu: alemanii s-au oprit în nordul Alpilor, ostrogoții au cucerit Teurnia. Nici un călător mai avizat decît cei doi adolescenți n-ar fi știut ce surprize îi oferă harta mereu în modificare. Singur, Ricimer rămăsese constanta acelei lumi: acum „barbarul”, „împăratul Severus”, nu se mai lupta cu Avitus, acum Anthemius era augustul său rival. Cei doi tineri rătăceau printr-o lume în derivă. Visele lor romantice se împotmoleau în dificultățile procurării hranei, în lipsa unor adăposturi, în mizeriile de zi cu zi. Visul lui Țipor de a reveni acasă bogat și realizat, dovedindu-le alor săi că plecarea lui a fost răsplătită cu o recompensă pe măsură, se amîna tot mai mult. Clipa cînd în circiuma de lîngă Mediolanum se va întoarce un bărbat sclipitor, copleșit de demnități și avere, sever dar binevoitor, împrăștiind în jur strălucirea unei mari personalități, clipa aceea cînd, în sfîrșit recunoscut de ai săi, toți vecinii căzuți în admirație se vor aduna ia han, clipa aceea atît de precis visată devenea tot mai incertă. Visînd prea mult la ea, Țipor începu s-o urască. Terțius, care-și zeifica prietenul, credea mai departe în momentul visat de Țipor și rătăcea în visele celuilalt.
Pînă la urmă, cei doi tineri au trebuit să-și caute norocul într-un mod mai concret. Atît Ricimer, cît și Libius Severus, dar, mai ales, Anthemius erau interesați să-i cînte în strună împăratului Apusului spre a-i cîștiga bunăvoința. Rivalitățile se jucau încă în Apus. La Constanlinopol, augustul Leon 1 ținea la apelativul „cel Mare11. Ca să și-l justifice, căuta alianțe spre a-i alunga pe barbari. Planul lui era de a construi cea mai formidabilă flotă a istoriei și le cerea suveranilor („fraților”) de pe tronul din Occident să-i sprijine proiectul. Ceea ce s-a și întîmplat. Fiecare nou împărat de la Ravenna se grăbea să-l asigure că are de gînd în primul și în primul rînd să completeze flota cu încă zece, cu încă douăzeci, cu încă optzeci de nave. în condițiile acestea, era nevoie de o armată de mercenari, iar tentațiile cu care erau ispitiți tinerii să îmbrățișeze această carieră nu erau mici. Se inventau mereu noi solde și noi gratificații, iar Țipor și Terțius s-au grăbit să-și caute gloria în noua perspectivă ce li se deschidea.
Așa au ajuns cei doi prieteni să fie figuranți în apriga vînă- toare maritimă declanșată de amiralii flotelor unite și au apucat să ajungă la timp și la recucerirea Sardiniei, debarcînd, mai tîrziu, și în Africa, unde au luptat și au eliberat Tripoli de vandali. Aventura romantică visată părea că va prinde viață. Leon I, pornit să-i elimine pe toți ofițerii germani din posturile de comandă, le-a făcut loc tinerilor din Italia de a se cățăra pe scara ierarhiei militare. Țipor a ajuns repede ofițer, iar Terțius, omul său de încredere. Este uimitor cum Al Treizeci și optulea nu mai simțea frica terorizantă de pînă atunci, cum în mijlocul bătăliilor i se părea că trăiește aceleași primejdii ca și camarazii săi și, deci, nu mai avea motive să se creadă vînat. Deoarece doar Țipor cunoștea aptitudinile extraordinare ale prietenului său, el și-a cucerit gloria în acțiuni temerare de recunoaștere, cînd, luîndu-l pe Terțius cu el, era în stare să aducă informații deosebit de importante pentru superiorii săi. îmbătat de perspectiva avansării, Țipor risca tot mai mult, iar Terțius, nepără- sindu-și nici o clipă prietenul, mereu cu urechea la pîndă, reușea să distingă prin zgomotul mării apropierea unei ambarcațiuni de la multe leghe depărtare. în felul acesta, fiul hangiului, după ce i s-a încredințat o corabie ușoară, naviga cu Al Treizeci și optulea pe post de radar și se afla tot timpul în fața flotei, care îl urma în siguranță.
Gloria reușitelor pe mare ale celor două imperii romane s-a dovedit pentru multă vreme extraordinară. într-adevăr, Leon 1 (cel Mare) se putea lăuda că de ani de zile nici o corabie de-a sa n-a fost interceptată, că fiecare raid fusese executat în condiții de maximă siguranță. Atunci și-a consolidat augustul apelativul, atunci a prins gustul de a se amesteca în succesiunea „fraților occidentali”. Dar nimeni, nici un istoric n-a știut vreodată cît de mult a contat, în această ultimă perioadă de speranță militară a Apusului, auzul extraordinar al unui anonim matelot adolescent, prezent de fiecare dată pe corabia cea mai înaintată a convoaielor imperiale. Da, Țipor ajunsese comandant de navă, momentul întoarcerii victorioase la părinți se părea că se apropie. Doar că acum fiul hangiului voia mai mult, voia să obțină tot ce se putea lua de la viață. Al Treizeci și optulea se maturiza și el, însă cînd se aflau pe uscat și cînd, dintr-un motiv sau altul, trebuiau să se despartă pentru cîteva ore sau pentru cîteva zile, vechile temeri îi reveneau. De mai multe ori a vrut să dispară, dar frica de a nu se mai bucura apoi de protecția prietenului său îl făcea ca, suportînd cele mai cumplite chinuri, să rămînă pe loc. Oricum, viața părea să găsească o coerență și în cazul lui.
