În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu
Terțius ar fi vrut să le spună celor trei anahoreți că știe, că i-a auzit pe dușmani, aflați foarte aproape, că le-a perceput țipătul înfiorător, că n-ar fi exclus ca în cîteva ore să fie surprinși chiar la schit. El nu știa dacă erau legendarii călăreți amintiți de eremiți, însă simțea că era vorba despre întruchipări ale răului, ale celor ce fe puteau ucide, ale celor de care fugea de cînd își amintea că trăiește. Dar, dacă ei și așa erau încredințați că trupul vremelnic nu este decît o închisoare a sufletului, dacă ei și așa erau încredințați că doar rugăciunile îi pot salva, precum și inițierea în ceva ce el nu putea concepe, atunci mai bine să-i lase cu credința lor.
Apoi, Al Treizeci și optulea îi lăsă să adoarmă, luînd apă și provizii din puțul anahoreților vegetarieni, fugi și se ascunse pe o ridicătură de unde putea observa ceea ce se petrecea la schit. Dimineață, soarele se ridicase din nou, călugării se treziră devreme, ca de obicei, Terțius îi văzu căutîndu-l, discutînd aprins între ei, descoperind lipsa hranei și a apei, rugîndu-se, privind în zare și intrînd în starea de meditație pe care le-o cunoștea. Ar fi fost greu de spus ce erau cei trei eremiți: ei n-ar fi putut fi considerați creștini obișnuiți, fiindcă dogma, în forma ei instituționalizată, le era străină, iar despre evoluțiile ei nu știau mai nimic, înțelegerile convenite la conciliile ecumenice le erau total indiferente, iar ierarhiile ecleziastice străine; nu erau nici neopythagoreieni, nici orfici, nici alți sectanți într-un sens explicit al cuvîntului. Naivitatea lor era prea mare și un orator bun ar fi fost în stare să-i convertească la oricare dintre credințele dorite. Dar erau sinceri și întreaga lor speranță se canaliza într-un Mîntuitor pe care se pregăteau să-l primească și să-l recunoască. Fiindcă aceasta era problema lor cea mai mare și se rugau Cerului să-i lumineze: să-l recunoască pe Messia, care întotdeauna este prezent, așteptînd doar să fie descoperit. (Terțius, privindu-i din ascunzișul său, n-a priceput că, după ce nu l-au mai găsit printre ei, eremiții și-au pus, Ia un moment dat, întrebarea dacă nu cumva băiețandrul acela, venit atît de neașteptat singur prin deșert și dispărut la fel de neașteptat, vorbind puțin, dînd cîteodată semne că ar auzi și ceea ce s-ar întîmpla departe, fiind în ultima noapte – în mod straniu – dispus să-i întrebe ce cred ei despre suflet, ar fi putut fi un trimis al Mîntuitorului, solicitat să vadă la ce nivel de înțelegere au ajuns cei trei. Faptul că le-a luat din mîncare putea reprezenta un semn că ei nu au dus pînă atunci o viață suficient de austeră și că ar fi bine ca, pe viitor, să se îngrijească mai mult de suflet decît de trup. Doar figurinele din lemn lăsate lîngă foc nu se potriveau deloc cu ideea lor despre Dumnezeu. Al Treizeci și optulea le-a auzit cuvintele, însă nu le-a priceput sensul. El era atent la cele ce trebuiau să urmeze.)
Călugării se lăsau cufundați în meditație, aerul era și el nemișcat, dar Terțius îi auzea pe Răi apropiindu-se. Erau într-ade- văr călăreți ai lui Saabar și năvăliră cu țipete războinice asupra schitului. Cei trei eremiți i-au văzut venind și s-au pus în genunchi să se roage. Era limpede că soarta lor era în mîna lui Dumnezeu. Străinii i-au înconjurat și i-au împins lîngă locul unde cu puține ore mai devreme mai arsese focul. înainte de a-i ucide au descoperit ciudatele figurine din lemn. Cine știe ce simboluri le-or fi relevat primitivele piese disparate ale unui joc dispărut? Fapt e că, realizînd ceva ce ar fi putut însemna un ceremonial dedicat unicei lor zeițe, călăreții lui Saabar au încălecat și au dispărut într-un nor de praf. De data asta nu i-au ucis pr călugări și n-au dărimat schitul.
Din ascunzătoarea lui, Terțius îi auzi pe eremiții izbăviți de la moarte discutînd despre trimisul Mîntuitorului, cel care a fost în mijlocul lor și care i-a avertizat spunîndu-le unde păcătuiesc în continuare, făcîndu-i pe adoratorii reginei lunii să le cruțe viața și umilul adăpost. Negreșit că a fost trimisul messianic, așa explicîndu-se și discuția din noaptea trecută, așa explicîndu-se și venirea lui de unul singur prin deșert și dispariția tot de unul singur. (Cine s-ar mai încumeta la o asemenea tentativă fără arme, fără hrană și fără apă?) Și, totuși, de ce i-a ferit de urgia războinicilor lui Saabar? Probabil fiindcă și el s-a convins că ei nu sînt încă pregătiți și – preluînd ceea ce, de fapt, ei au spus – sufletul lor s-ar fi întors, desigur, într-o altă închisoare a unui trup nevolnic.
Terțius le auzea spusele, însă nu realiza conținutul lor. Acum s-ar fi putut întoarce între ei, pericolul de a fi atacați trecuse, dar îi era frică să nu fie pedepsit fiindcă i-a trădat, că nu le-a spus nimic despre primejdia iminentă și a fugit, furînd apă și merinde. Nu, nu se mai putea întoarce la schit. Terțius plecă mai departe.
O minune tot s-a produs. 0 furtună de nisip, scurtă dar aprigă, i-a șters cu desăvîrșire urmele. Eremiții aveau de ce să fie extaziați: Cerul le-a trimis un mesager.
Terțius a continuat să colinde de unul singur Africa încă multe anotimpuri. Pămîntul acela mare, fie că era format din labirinturi de deșert, fie că susținea furnicare de oameni, avea un singur avantaj: te scutea de spaima iernii. Doar că pericolele te pășteau și dintr-un loc și dintr-altul. Beneficiul aglomerărilor umane era că nu prea te ataca nimeni în plină zi, de față cu alții, pe cînd, în deșert, orice nou venit era un potențial asasin ce nu avea de ce martori se teme. (Al Treizeci și optulea ajunsese să creadă că violența era unul dintre acele acte intime, specifice oamenilor, asemenea atîtor altor tendințe supuse pudorii, neefectuate în public – dragostea, defecația, plînsul la un bărbat etc.) Dar în mijlocul mulțimii există numeroase pericole simultane, numeroase capcane, numeroase voci vorbind prea multe în același timp și percepute toate de urechile lui Terțius, încît stresul (ca să folosim un cuvînt modern pentru o stare de totdeauna) devenea insuportabil.
Pe la vîrsta de douăzeci de ani, Al Treizeci și optulea și-a adus aminte de zilele fericite din pădurile Campaniei și începu să viseze tot mai des la niște animale pe care să le îngrijească. Mai întîi, se angajă văcar la un latifundiar bogat, dar colegii de muncă își băteau mereu joc de el, îl umileau și au început să-l batjocorească și fizic. în afară de asta, doi sclavi eliberați furaseră niște animale din cireadă, le-au dus la un tîrg la cîteva zile depărtare și le-au vîndut. Nu fără temei, lui Terțius îi era frică să nu fie găsit el drept vinovat de toate. Cînd, după alte două săp- tămîni, cei doi au dispărut iarăși cu un număr de vite și Al Treizeci și optulea și-a dat seama că aceasta era o practică folosită curent, dar că, mai devreme sau mai tîrziu, hoția tot va fi descoperită, se făcu nevăzut înainte de a trebui să plătească el toate oalele sparte. (Bineînțeles că în felul acesta n-a făcut decît să se autoacuze și toate bănuielile au trecut definitiv asupra sa.)
De cîte ori i se întîmpla să fie nevoit să fugă, lurnea cea mare, dar nu infinită, se mai micșora pentru el cu un loc de refugiu, loc ce trebuia ocolit apoi cu cea mai mare grijă. De fiecare dată, Terțius lăsa în urmă căi fără de întoarcere, uși trîntite vehement la loc, poduri surpate peste prăpăstii fără fund. Imperiul vandal din nordul Africii era așezat pe o fîșie lungă de pămînt, traversabilă în nouăzeci de zile de la Tanger la Tripoli, dar adîncă doar de cîteva mile, între Mediterana și un uscat tot mai puțin primitor la sud. Fuga Celui de Al Treizeci și optulea nu putea fi decît liniară – ezitările în zig-zag nu aveau spații de manevră. Dacă spaimele l-ar fi mînat în Orient, orizontul s-ar fi lărgit încetul cu încetul și ar fi devenit tot mai generos în noi refugii. Orientul era ca o zare fără de sfîrșit: nimeni nu i-a dat vreodată de capăt, lumi fantastice îi marcau fruntariile, după care urmau noi teritorii și mai fantastice. Orientul era generator de lume, de acolo soseau mereu seminții fără număr, revăr- sîndu-se ca dintr-un izvor al celui mai bogat fluviu al Terrei. Doar că spaimele și mintea lui încețoșată nu l-au lăsat să judece, să-și cîntărească șansele, să ia decizii de perspectivă. Spaimele l-au aruncat cînd în deșert – unde de mai multe ori era să moară de foame și de istoveală cînd spre vest. Ajuns în apropierea Coloanelor lui Hercule, Africa a rămas în urmă, ca un continent interzis. Iar Europa nu-l îmbia cu nimic.
Terțius devenise, pe nesimțite, un bărbat în toată firea, dar în orizontul său nu se realizase nici o modificare. Din cauza traiului neregulat, era slab, de-a dreptul jigărit, însă o barbă crescută la întîmplare și zdrențele diforme nu lăsau să i se vadă adevărata înfățișare. Devenise un tînăr nici urît, nici frumos, mai degrabă un sălbatic, așa cum a fost de copil, un humanoid foarte înrudit cu un animal al nimănui, un iepure biped purtător al tainei unui auz nemaiîntîlnit. în ceața din creierul său se mai făceau simțite doar cîteva idei: să se îndepărteze la cel mai mic semnal de pericol, să-și facă prin orice mijloace rost de mîn- care, să-și găsească un loc unde să înnopteze, să nu se întoarcă vreodată undeva unde a mai fost. Și două amintiri ce îi fulgerau din cînd în cînd prin minte: blîndețea animalelor și senzația avută cînd acestea îl priveau recunoscător, pe de o parte, și prietenul Țipor pe care se întîmpla să creadă că îl recunoaște în cîte un bărbat aflat pe o corabie sau trecînd pe o stradă aglomerată, pe de altă parte. Atunci îi bătea inima gata să i se rupă în piept și alerga, uitînd de orice frică, după persoana ce însemnase atîta în viața lui. Erau singurele momente cînd speranța îi învingea cu desăvîrșire spaimele și cînd, sfidînd chiar și primejdii reale, făcea totul spre a-l regăsi pe Țipor. Cu atît mai cumplite erau clipele cînd constata că Țipor nu era Țipor, cînd din nou și din nou l-a confundat cu altcineva: erau clipe ce-l dureau aproape fizic, clipe cînd simțea un uragan învîrtindu-i ceața din creier, aruncînd în toate direcțiile fragmente de amintiri cumplite, senzații arzîndu-l din uitare și nelegîndu-se de nici un fapt logic, succesiuni de fragmente de întîmplări învălmă- șindu-se fără nici o noimă, nerespectînd o cronologie sau un criteriu decodificabil de mintea sa suprasolicitată în gol. Erau momentele cînd toate astea prindeau conturul spaimei și-l obligau s-o ia la sănătoasa, să se depărteze cît mai repede, cît mai mult și mai definitiv. Și fiecare dezamăgire era parcă și mai de neîndurat, și fiecare dezamăgire era de parcă pămîntul întreg s-ar fi prăvălit peste el într-un zgomot apocaliptic. Da, acestea erau semnele de apocalipsă.
Noroc că asemenea confuzii i se întîmplau doar o dată la o lună, la două luni, la un an. El le presimțea și devenea agitat încă perioade lungi înainte. Era de parcă nervozitatea din el ar fi provocat falsele reîntîlniri. Apoi, „după“, îi trebuiau alte zile lungi să se liniștească. Atunci orbecăia după mîncare, după adăpost, după liniște. Și visa turme de animale care să-l asculte, care să-l privească recunoscătoare. Atunci, într-o perioadă de acalmie, i-a venit ideea de a-și procura animale care să fie doar ale lui, pe care să le ducă în locuri izolate și de care să aibă doar el grijă. Dădu tîrcoale săptămîni întregi unor păcurari și, într-o noapte, încercă să fure mai multe oi. Fu descoperit și doar antrenamentul deosebit în fugă îl ajută să scape și de data asta. (Se grăbi să dispară din locurile acelea și pămîntul se făcu iarăși mai mic pentru el. Întîmplător, atunci s-a închis pentru totdeauna Africa în urma lui. El, însă, nu realiză acest lucru, nu realiză că mai trecură niște ani de viață – din viața sa! –, că lumea nu este chiar atît de mare și de nesfirșită și că și ea se termină, ca și viața. Dar de unde să știe Terțius așa ceva, mai ales că n-avea decît ceva mai mult de douăzeci de ani și viitorul i se părea încă fără nici un zăgaz?)
Peste o vreme, dădu din nou greș în încercarea de a fura niște animale. De data asta fu prins și bătut îngrozitor și doar o minune – un frig cumplit coborît peste Iberia – îi făcu pe cei ce l-au maltratat să nu-și termine treaba și să-l lase în nesimțire în mijlocul unei pajiști. A fost într-adevăr o curată minune că a scăpat, că n-a murit de la loviturile ce i-au fost administrate, că a reușit să-și revină fără a avea cine să-l îngrijească, cine să-i dea de mîncare, cine să-l ducă într-un adăpost cald. El însuși nu-și amintea mai nimic despre perioada aceea, neștiind dacă a zăcut o noapte sau o lună, o vreme infinită cît doar urechile parcă i-au înnebunit și percepeau orice susur, orice freamăt, orice șoaptă din întreaga regiune. Zosimus susține că Terțius ar fi fost tras într-o vizuină apropiată de o lupoaică drept hrană pentru puii ei, doar că aceștia n-ar fi vrut să-l mănînce și atunci lupoaica l-ar fi îngrijit și s-ar fi culcat peste el spre a-l încălzi, aducîndu-i mai tîrziu și hrană, ca și pentru pui. (Lupoaica i-a adoptat pe Remus și Romulus, concluzionă Zosimus, Lupoaica l-a alimentat și pe „ultimul roman“.) Ce s-a întîmplat în realitate scribul nu mai are cum reconstitui, dar Al Treizeci și optulea și-a revenit și din acest episod și, la vîrsta de douăzeci și doi de ani, îl regăsim în regatul vizigot al lui Eurich. Era, poate, și mai jigărit, și mai zdrențuit, și mai înspăimîntat. Dar era din nou întreg, pe picioarele lui, dorindu-și mai mult decît oricînd să se poată ascunde într-o văgăună numai a lui, unde să crească animale și unde – cine știe cum – să apară într-o zi și Țipor. (Dar ar fi reușit să-l rețină?)
Era prin anul 473 de după Christos și Imperiul Roman de Apus își trăia ultimii ani ai agoniei.
Se pare că Terțius ar fi reușit, pînă la urmă, să-și vadă visul cu ochii. în Iberia s-a angajat la un latifundiar barbar, „un om nou“, proprietar al unor pămînturi nesfirșite și numeroase turme de oi. Cînd s-a nimerit să ajungă Al Treizeci și optulea acolo, regiunea era bîntuită de o molimă cumplită printre animale și acestea mureau cu sutele. Totuși, a reușit să plece în locuri sălbatice cu animalele ce i-au fost date în grijă, locuri necălcate de alți ciobani, și să salveze, astfel, oile. A trăit în pustietatea aceea mai multe luni, nemaiîntîlnind în tot acel răstimp nici o ființă umană, avînd acum cel puțin mîncarea asigurată, iar cînd s-a întors după jumătate de an la stăpînul turmei, mînînd în fața sa mai multe sute de animale sănătoase, i-a cîștigat definitiv încrederea latifundiarului. (Acesta nu se mai așteptase ca, după atîta timp, să-și reprimească oile, fiind convins fie că animalele au murit, fie că au fost furate de cioban.) Din clipa aceea viața lui Terțius părea să fi intrat pe un făgaș favorabil: fu acceptat în sat, își luă o nevastă, îi făcu doi copii. Totuși, nu avea mare încredere în oameni și nici nu se simțea bine în preajma lor. Prefera să-și ducă tot singur turma la păscut, să dispară pentru mai multe luni în locuri doar de el știute și să se întoarcă la ai Iui doar atît timp cît era necesar să-i dovedească stăpînului că n-a fugit. Cît era verile singur în munți, cioplea figurine din lemn, urmașele neștiute ale pieselor „Oului de aur“, iar iarna le schimba în localitate pentru obiecte necesare gospodăriei. în curînd, tot satul fu înțesat de jucăriile lui, multe devenind obiectele de ornament ale bietelor interioare ale sătenilor.
Probabil că viața Celui de Al Treizeci și optulea și-ar fi găsit albia și că traiul lui s-ar fi desfășurat după același tipic modest, însă ideal pentru speranțele lui Terțius, pînă ia rămînerea în viață a personajului. Acesta a împlinit, între timp, douăzeci și cinci de ani și era el însuși uimit că a supraviețuit atîtor oameni mari: lui Maiorianus, lui Ricimer, Iui Leon 1 (cel Mare) și atîtor altor zei sau împărați cu care i-a fost învălmășită imaginația de atîția ani. între timp, s-au perindat și alte nume la fel de nebuloase, dar au pierit și oameni mult mai concreți în imediata sa apropiere. Pînă și stăpînul local a fost ucis într-o vară, cît timp Terțius se aflase cu oile în munți. La întoarcere a aflat că un alt vandal, venit cu mai mulți călăreți, a pus punct unei străvechi răzbunări, dăruindu-i apoi fiului său întreaga avere a celui omorît. Sătenii n-au avut nimic de pătimit, însă noul stăpîn n-a mai fost la fel de încîntat de serviciile Celui de Al Treizeci și optulea, cerîndu-i o socoteală exactă pentru turma avută în grijă, după ce, pînă atunci, nu-l controlase nimeni. Terțius era cinstit față de proprietarii animalelor, lui îi ajungea din plin privilegiul că putea sta luni întregi singur, fără a fi atacat de alți oameni, fără a duce lipsa hranei, avînd un rost. Iar atunci cînd se întorcea în sat, putea să-i ofere familiei strictul necesar pentru subzistență, cîteodată chiar mai mult, suficient ca și ea să trăiască relativ lipsită de griji. Nu avea nevoie să se teamă de ceva anume, dar liniștea de pe vremea vechiului stăpîn dispăruse. Și asta cu atît mai mult după ce fusese vizitat o dată, pe neașteptate, de niște oameni de încredere ai barbarului, aflați în drum prin munți. Aceia nu i-au făcut greutăți lui Terțius, s-au purtat chiar prietenos, însă Celui de Al Treizeci și optulea îi devenise tot mai clar că viața liniștită de dinainte era pe terminate, că oricînd poate fi găsit, jefuit de animale, învinovățit pe nedrept, omorît. Temerile au adus după ele alte temeri, Terțius era din nou neliniștit, auzul său devenise din nou insuportabil, sfîrșitul perioadei de acalmie era aproape.
