De când l-a descoperit cine l-o fi descoperit, iar Adrian Năstase, zis Bombonel pe vremea când era ministru de Externe, l-a pus în pită prezentându-l drept un nou Titulescu, Victor Ponta s-a remarcat prin două mari calităţi. Prima, insolenţa cu care îşi trata adversarii din opoziţie, împins înainte pe post de berbec în atacurile sub centură la adresa partidelor respective. A doua, talentul privind mânăriile la care, se pare, s-a dedat, în calitate de şef al corpului de control al guvernului condus de Bombonel. Cazul cel mai eclatant este al fostului său coleg Cristian Panait, ce atacase o serie de somităţi ale guvernului, printre care şi pe ministrul de atunci al Justiţiei, doamna Stănoiu, prinsă – Coana Rodica! – cu o afacere imobiliară ce mirosea cam urât. Alături de ea, un parlamentar PSD ce-şi înscenase furtul propriului automobil. Prim-ministrul nu putea înghiţi asemenea atentat la onoare, aşa că micul Titulescu a fost trimis de urgenţă la Oradea să muşamalizeze povestea. Cum a muşamalizat-o? Procurorul de caz, Cristian Panait, vizitat la domiciliu de Ponta, după ce o trimisese de-acasă pe mătuşa cu care locuia în apartament pentru a asigura confidenţialitatea discuţiilor, a fost cuprins de asemenea „remuşcări” încât, pretinde varianta oficială, s-a aruncat de la etaj şi-a murit, nu înainte de a-i spune mătuşii, cu limbă de moarte, câteva vorbe dulci despre ultimul său mosafir. Cazul s-a închis cu un NUP răsunător în privinţa junelui controlor guvernamental, lucru cât se poate de firesc, având în vedere persoana pomenită mai sus, ce guverna justiţia nastasiotă.
A fost cel mai strălucit debut în carieră al unui tânăr politician, debut ale cărui miasme îl vor urmări toată viaţa, nu şi mustrările de conştiinţă. Aburcat tot mai sus pe cale ierarhică în partidul ajuns mai întâi pe mâna altei mari speranţe, Mircea Geoană, Ponta a sfârşit prin a deveni la rându-i preşedinte al acestuia şi prim-ministru în două guverne, deocamdată. Înainte însă de această ultimă performanţă, şi-a dat măsura, puţin câte puţin, în jocul la două capete pe care l-a practicat, neputându-se şti niciodată în ce tabără era cu adevărat. Ceea ce se întâmplă şi acum, de când cu coabitarea, a cărei victimă se pare că va ajunge el însuşi, cât de curând, luând în considerare măiestria cu care struneşte naşul din suflete, din nou, mersul lucrurilor.
Am mai enumerat cândva faptele de vitejie ale lui Ponta, în sensul jocului respectiv, dar cred că nu strică o reîmprospătare a memoriei.
1. La începutul anului 2012, după protestele fără precedent ale populaţiei la Bucureşti şi în ţara întreagă, are loc un uriaş miting al USL în Capitală, la care, în ultimul moment, Ponta îi demobilizează pe pesedişti în privinţa participării, sugerându-le că nu e cazul să o ia foarte în serios. Liberalii înghit găluşca şi duc greul mitingului în spinare, dar consideră că, pentru atâta lucru, nu merită să rupă o alianţă promiţătoare.
2. Cade guvernul Boc şi e desemnat ca nou prim-ministru, de către Băsescu, MRU, nimeni altul decât şeful în funcţie al SIE. Curat constituţional! La şedinţa reunită a Camerelor, spre uimirea tuturor, Ponta ţine un discurs de sprijin al noului guvern, deşi cu anumite condiţii. În urma acestuia se aude, pentru prima oară, cuvântul trădare. Totuşi, Ponta o întoarce ca la Ploieşti şi USL-ul merge mai departe, graţie încrederii nemăsurate a lui Crin Antonescu în tovarăşul său de drum şi de luptă.
3. După ce ajunge în fruntea primului guvern USL, ca urmare a succesului moţiunii de cenzură la adresa premierului-unguent, Ponta ţine morţiş să reprezinte România la Bruxelles, cel puţin la şedinţele cu tematică economică. Călcat astfel pe bombeu, Băsescu nu-l mai scoate din „Dottore!”, dând o uriaşă amploare afacerii absolut reale cu plagiatul, aşa că Ponta cade de acord cu aliatul său liberal asupra demarării necruţătorului proces de suspendare. Chemat însă la ordine de ciocanul Barroso, se pisiceşte pentru prima dată acceptând toate cele 11 comandamente şi, în modul cel mai neaşteptat, îl convinge şi pe vajnicul său tovarăş, Crin, să primească drept în creştet găleata de lături a CE. Drept care cvorumul rămâne în picioare. Ioan Rus, omul de maximă încredere al lui Ponta, dar şi al Băsescului, proclamă o cifră abracadabrantă de alegători. Victoraş nu ripostează în niciun fel, în ciuda scandalului enorm, iar referendumul e invalidat de Curtea Constituţională, printr-o simplă erată. Profetul (Ioan Ghişe, pentru acest moment) vorbeşte în pustiu, cum fac profeţii de obicei, iar Băsescu se întoarce la Cotroceni cu toată umilinţa „mesei verzi”, despre care tocmai vorbise cu un nemăsurat dispreţ.
4. În urma câştigării alegerilor legislative din decembrie la un scor astronomic, graţie promisiunilor bombastice privind ducerea dreptăţii (a demiterii lui Băsescu, de fapt), până la capăt, Ponta capotează din nou şi acceptă un ruşinos pact de coabitare relegitimându-l pe marele său duşman, pe care şi-l ia, pe faţă acum, drept aliat. E un fel de a-şi face nevoile, mici şi mari de-a valma, pe toate promisiunile electorale şi pe voturile românilor, desconsiderându-i într-un fel în care nu a mai făcut-o nimeni până la el, poate doar Iliescu la revoluţie. Căci tot un fel de confiscare a fost şi aceasta! De acum, pentru a salva aparenţele, începe mica şi continua hârjoneală cu comandantul suprem, ce trage din toate poziţiile asupra bietului pisoiaş, precum altădată teroriştii lui Iliescu. Ponta declară că nu bagă în seamă prostioarele marinarului şi merge senin mai departe, actualmente pe plaja de la Miami, unde e cald şi bine.
La asemenea trădare pisicească, nu atât la adresa lui Crin, care, de dragul Preşedinţiei (din ce în ce mai improbabilă), ca şi de dragul participării la guvernare (din ce în ce mai neprofitabilă liberalilor), nu ripostează defel, e cazul să adăugam şi complicitatea – că altfel nu-i putem spune – a prezidenţiabilului. Dus mereu cu zăhărelul, plecat şi el într-un nesfârşit concediu, şeful liberal îşi reafirmă, din când în când, întreaga solidaritate cu Ponta. N-am înţeles încă prea bine care solidaritate: în ale concediilor – echivalentul politicii struţului –, solidaritatea în copierea fidelă a programului de guvernare al lui Boc, sau solidaritatea în punerea justiţiei la picioarele lui Băsescu? Sigur e doar un lucru, că toate acestea duc, glorios, spre marea solidaritate la reintrarea în slujba eternizatului prezident.
Până la urmă, poporul român s-ar putea să-şi joace singură şansă rămasă, precum la începutul lui 2012. Să-i dea jos pe toţi! Dar ce va pune în loc?
