Pax Russica ad Danubium. Novorossia și reimperializarea politicii externe ruse

„Novorossia” nu este doar un cuvânt din manualele de istorie imperială scos de la naftalină pentru nostalgici. Este un proiect politic și strategic care transformă geografia în pretext și trecutul în armă. În politica externă a  Kremlinului, „Noua Rusie” nu înseamnă doar sudul și estul Ucrainei, ci este mai degrabă o idee elastică, care se adaptează vremurilor. Rusia consideră că are dreptul să-și împingă granițele oriunde pretinde că există „lumi rusești”, minorități rusofone sau „nedreptăți istorice”. Iar când această idee vizează gurile Dunării, Pax Russica devine sinonimă cu presiune militară, șantaj energetic și destabilizare politică. Pentru Republica Moldova și România, acesta este pericolul central, și anume o hartă imaginară care produce consecințe reale.

Conceptul a fost folosit în secolul al XVIII-lea pentru a desemna teritoriile cucerite de Imperiul Țarist în nordul Mării Negre, după războaiele cu Imperiul Otoman. Era limbajul colonizării, cu stepe „nou deschise”, orașe întemeiate, populații mutate, identități rearanjate. În mod normal, ar fi rămas acolo, în arhive. Dar în 2014, după anexarea Crimeei și începutul invaziei împotriva Ucrainei, Moscova a reactivat termenul în discursul său public, sugerând că sud-estul Ucrainei ar aparține unei „Rusii istorice”. A fost mai mult decât propagandă, a fost semnalul că Rusia nu urmărește doar o zonă de influență, ci un control teritorial direct manu militari, iar justificarea este produsă prin mitologie istorică și politică, rețele sociale și televiziune, completată de forță.

După 2022, miza a devenit și mai transparentă. Planul implicit al campaniei ruse în sudul Ucrainei a fost de la început unul de deschidere a unui coridor care să lege terestru Rusia de Crimeea, apoi să împingă spre vest, spre Odesa, ca să taie ieșirea Ucrainei la mare și să ajungă până la Transnistria, regiune ocupată militar de Rusia de peste trei decenii. În acel moment, „Novorosia” nu mai era un brand ideologic, ci un culoar militar care ar fi modificat securitatea întregii regiuni. Dacă Odesa ar fi căzut, R. Moldova ar fi fost prinsă între două fronturi, și anume la est, o Transnistrie militarizată și protejată de Moscova, la sud-est, o coastă pontică controlată de Rusia, iar la nord și est, o Ucraină slăbită, fără ieșire la mare. Pe scurt, Chișinăul ar fi rămas fără spațiu de manevră, într-o neutralitate impusă cu pistolul pe masă.

Transnistria este una din piesele-cheie prin care Rusia poate transforma această idee în realitate. De trei decenii, regiunea servește drept garanție că Republica Moldova nu va fi niciodată complet suverană. Prezența militară rusă, depozitele de muniție ori structurile de securitate locale, dar și dependența energetică au menținut un conflict înghețat care funcționează ca frână geopolitică. „Novorossia” înseamnă, în scenariul maximal, conectarea fizică a acestui avanpost la Rusia prin sudul Ucrainei. În scenariul mai probabil, atâta timp cât coridorul nu e posibil, Transnistria rămâne o platformă de presiune, un loc unde se pot testa provocări, unde se pot ascunde rețele și unde se poate menține o amenințare permanentă, suficientă pentru a paraliza decizii strategice la Chișinău.

Dar proiectul nu trăiește doar din armament. Trăiește din slăbiciuni interne. Pentru R, Moldova, cea mai mare vulnerabilitate nu e tancul, ci capturarea statului prin corupție, cumpărare de loialități, finanțări obscure și război informațional. Moscova nu are nevoie să ocupe Chișinăul dacă poate transforma politica moldovenească într-o piață de influență. Aici intră în joc și autonomia găgăuză, un teritoriu pe care Kremlinul îl folosește adesea ca megafon și ca pârghie, nu neapărat ca să rupă R. Moldova în bucăți, ci ca să o țină într-o tensiune continuă, cu amenințări de „autodeterminare” și cu referendumuri menite să intimideze centrul.

În 2014, asemenea exerciții au fost folosite ca avertisment politic, iar în logica „Novorosiei”, astfel de instrumente locale sunt perfect utile. Ele nu înlocuiesc războiul, îl pregătesc.

Pentru România, pericolul proiectului „Novorosia” începe acolo unde se termină iluziile. Dacă Rusia ar controla sudul Ucrainei și ar împinge frontul spre gurile Dunării, România ar deveni stat de frontieră directă cu un imperiu în expansiune, nu doar cu o mare agitată. Marea Neagră ar fi aproape complet dominată de puterea militară rusă, iar Dunărea, importantă arteră comercială europeană, ar fi expusă unei presiuni strategice fără precedent. Un astfel de scenariu ar însemna mai mult decât „îngrijorări”. Ar însemna costuri masive de apărare, risc crescut de incidente, vulnerabilitate economică și o intensificare a războiului hibrid pe teritoriul UE și NATO.

Nu este greu să ne imaginăm corvete de tip Buyan-M, armate cu rachete Kalibr, ori vedete rapide blindate (Raptor, BK-16), sub pavilion rus, patrulând în Delta Dunării ori în fața porturilor românești de la Dunărea maritimă.

În același timp, România este vizată nu doar ca țintă militară, dar și în calitate de țintă a propagandei. În arsenalul Kremlinului, România apare frecvent ca sperietoare. Titluri precum „România vrea să înghită Moldova”, „Occidentul a pierdut suveranitatea Moldovei”, „NATO împinge războiul” sunt obișnuite în media federală rusă. Aceste narațiuni au o funcție practică, și anume să slăbească solidaritatea cetățenilor români cu R. Moldova și Ucraina, să transforme sprijinul pentru vecini într-o dispută internă și să producă oboseală civică. „Pax Russica” este întotdeauna însoțită de „Pax Propagandistica”, un zgomot continuu în mass-media și pe rețelele sociale menit să facă adevărul relativ și frica utilă.

Cum arată, atunci, un antidot realist la „Novorossia”? În primul rând, prin înțelegerea faptului că frontul R. Moldova este și frontul României, iar frontul Ucrainei este și frontul Flancului Estic. Cea mai eficientă barieră în calea „Păcii rusești la Dunăre” rămâne o Ucraină capabilă să-și apere litoralul și o Republică Moldova suficient de rezilientă încât să nu fie destabilizată din interior. Pentru Chișinău, asta înseamnă reforme care nu sunt „tehnice”, ci de securitate națională, inclusiv curățarea finanțărilor politice, întărirea justiției, reducerea dependenței energetice, control mai bun asupra spațiului informațional și protecție reală a instituțiilor de infiltrare.

Pentru București, aceasta înseamnă un parteneriat și mai practic cu Chișinăul, pornind de la interconectări energetice, sprijin instituțional, expertiză anticorupție, proiecte comune de reziliență, dar și o comunicare publică matură, care să nu lase loc pentru narațiunile Kremlinului.

În final, „Novorossia” este o lecție despre cum revizionismul se hrănește din fragilitate. Nu trebuie să te ocupe ca să te controleze, ajunge să te divizeze, să te compromită, să te sperie. Pax Russica ad Danubium nu promite pace, ci o liniște de colonie, în care deciziile se iau în altă parte și se execută acasă. Iar tocmai de aceea, cel mai bun răspuns este să refuzăm, simultan, două capcane, și anume cinismul și panica.