Oricine a intrat într-o cârciumă a putut vedea o scenă familiară. Lăutarul instituţiei, un ins de obicei gras, cu o chelie strălucitoare, se plimbă printre mese ţinându-şi vioara „în poziţie de tragere” şi, lălăind în continuare ultimele acorduri ale cântecului de inimă albastră pe care tocmai l-a terminat, culege nu numai aplauzele, ci şi bancnotele clienţilor din local. Acestea, desigur, plesnite peste chelie cu un pic de scuipat, pentru a spori aderenţa. Clienţii mai cu ştaif şi cu dare de mână au pretenţii în plus şi-i zic lăutarului la ureche ceva ce lor li se pare un cântec, pe când acesta încearcă să reproducă linia melodiei, cât de cât, zgâriind cu arcuşul corzile instrumentului.
Hotărârile din ultimii doi, trei ani ale CCR transformă România într-o asemenea cârciumă al cărei client favorit este cine altul decât marinarul naţional, iar majoritatea judecătorilor ei joacă rolul lăutarului. Bancnotele umezite i se lipesc pe chelie înainte sau după momentul interpretării Constituţiei (nu spunea preşedintele Zegrean, mai an, că măreţia Dreptului constă în interpretarea legilor?), pentru că nu momentul e important, cât faptul în sine. Se înmulţesc decorările judecătorilor, festivităţile de la Cotroceni cu pocnetul sticlelor de şampanie (pentru învestirea câte unui nou ministru sau a unui întreg guvern nu se mai găseşte aşa ceva în perioadă de criză!), se mai găsesc şi alte favoruri, pentru care imaginaţia Preşedintelui nu are limită, şi ele sunt tocmai bancnotele pe care se lăfăie scuipatul gros al acestuia.
Ne amintim cu toţii cum cânta Băsescu, din Garaj, astă-vară, în direct pe la toate televiziunile, ce anume articol şi din care lege trebuie să ia în considerare Curtea pentru a invalida referendumul prin care fusese demis. În momentul pronunţării, indicaţiile au fost respectate cu sfinţenie. Nimic nou. Distinsa instituţie prezidenţială (ca să nu-i zicem administraţie, că tot ăla e dirijorul) o mai făcuse şi înainte, cu alte prilejuri, şi o face în continuare, cu propria-i gură sau cu aceea a acoliţilor, de care nu duce lipsă. Aşa cum s-a întâmplat recent cu statutul parlamentarilor şi, ultima pe listă, noua lege a referendumului, ce stabileşte un cvorum de participare de 30%. În cazul din urmă, gura comanditară a fost cea a renegatului (pe motive populare udreşti) PDL. Dar are vreo importanţă? Bancnota va veni, cu scuipatul de rigoare, tot de la Cotroceni.
Ca în multe alte cazuri cu hotărâri de-a-ndoaselea ale Currrţii (cum zice Niels Schnecker), hotărârea din urmă aruncă ţara în haos, din nou. Şi asta doar pentru a nu fi ştirbite puterile preşedintelui, prin adoptarea revizuirilor deja în toamnă, cum se planificase. Cele mai multe puteri fiind acordate tot de ea însăşi, în mod arbitrar, căci CCR se remarcase şi printr-o bizară rescriere a Constituţiei, neavând nicio legătură cu textul sacrosanct al acesteia. Intrarea în vigoare a revizuirilor i-ar fi luat lui Băsescu din mână o mulţime de jucării, cu care trăise într-un adevărat răsfăţ.
În felul acesta, Băsescu va controla în continuare, până la sfârşitul celui de-al doilea mandat, tot ce mişcă în ţară din punct de vedere legislativ, şi nu numai. Serviciile, care – unele – au tot mai puţin de-a face cu Legea, Parchetul pe undeva pe aproape, plus altele de acelaşi calibru. Astfel că regimul Ponta-Băsescu ce părea a se contura în urma dulcii coabitări îşi va inversa din nou termenii, redevenind regimul Băsescu-Ponta, precum fusese Băsescu-Boc.
Singura soluţie care i-ar rămâne USL-ului ar fi tot cea a lui Ghişe, şi anume ca Parlamentul, aşa cum stipulase printr-o lege necontestată încă de nimeni, să decidă, în urma hotărârii pe care Curtea a prezentat-o în toamnă în faţa Camerelor reunite, ce este de făcut în continuare. Adică să valideze el însuşi Referendumul, pornind de la situaţia de facto prezentată de recensământul din 2011 şi să-l scoată pe Băsescu la pensie. Va avea astfel timp să mai intre şi într-o cârciumă adevărată.
Dar, pentru aşa ceva, ar fi nevoie de nişte bărbaţi!…
