Polemici necesare / Europa – un șantaj fără ieșire?

Diatriba produsă deunăzi de prim-ministrul Poloniei, Mateusz  Morawiecki, la adresa actualei stări de lucruri din structurile de conducere ale Uniunii Europene merită o privire polisemantică.

În articolul găzduit de ziarul conservator german Die Welt, Morawiecki incriminează Germania şi Franţa de comportament „imperialist”, scriind că UE s-a transformat, de facto, dintr-o democrație într-o oligarhie în care puterea este deţinută exclusiv de către cei mai puternici. „Practica politică arată că vocea Germaniei şi a Franţei contează mai presus de orice…”, afirmă autorul. Poziția aceasta nu e nouă pentru eurosceptici sau eurofobi, dar e prima dată când este exprimată atât de frust de șeful Executivului unei țări de 40 de milioane de oameni, membră a blocului comunitar, care, între fostele țări comuniste, n-o duce chiar rău.
Să încercăm – printre atâția eurofobi, eurosceptici și eurofili după ureche – să râmânem eurolucizi. Să vedem dacă nu cumva criticile și nemulțumirile exprimate de Moraviecki și de alții nu sunt, în parte, insurmontabile, în sensul în care ele desemnează neajunsuri care nu provin neapărat de la persoane (oricum s-ar numi ele – Barosso, Junkers, Macron, Merkel sau von der Leyen), ci de la un viciu de construcție imanent, un fel de toxină impregnată ca vopseaua în scândură, o carie ce roade în grinda de rezistență a clubului.

Într-adevăr, la o privire mai atentă, apare că aplicarea principiului fundamental al democraței (alegerile conduc la investirea unui guvern menit să ia hotărări ce decurg din programul politic al majoritîții victorioase) este minat de o contradicție de logică formală. Dacă îl aplicăm concomitent nivelului local și nivelului de Bruxelles. Pentru că, local (într-o țară), poate câștiga un partid (cu un program politic), iar la Bruxelles (nivel central) se poate instala o familie de partide (cu alt program politic) din care acel partid câștigător local nu face parte. Poporul local nu a votat să fie condus de familia politică de la Bruxelles. Rezultă că a aplica orbește toate măsurile emanate de Bruxelles se poate lesne transforma într-o ocolire, o „dublare”, un „by-pass” mascat al actului democratic de la nivel local.
Mai mult, un partid sancționat și dat jos de la putere în țara lui, se poate regăsi bine merci la putere la nivel de Bruxelles, dacă alte partide din familia lui au câștigat alegerile în alte țări (cu electorat mai numeros). Deci electoratul local îl dă jos, dar electoratul general (de la care emană, teoretic, Comisia de la Bruxelles) i-l trimite iar pe cap – sub forma obligației implementării de măsuri pe care electoratul local le repudiază, că de-asta l-a dat jos.
La limită, dacă tot ce ar veni de la Bruxelles ar trebui să se aplice automat în țările blocului (cum este din ce mai clară tendința), ar rezulta că, indiferent ce ar vota electoratul local și ce guvern s-ar forma, ar fi degeaba, întrucât ar trebui să se aplice ce spune Comisia de la Bruxelles, care, repetăm, e posibil să întruchipeze alte orientări politice și alte interese (citește: ale țărilor din care provin respectivii șefi). În acest fel, voința electorală locală este răsturnată de alte electorate (mai numeroase după populație), din alte țări.
Și-atunci, ce facem?

Democrația, ca set de valori și abordări este aceeași și, evident, există standarde unanim acceptate, mai ales la stadiul de concept. Problemele intervin când vine vorba de aplicarea în practică a acestor concepte. Condițiile locale nu sunt peste tot la fel – și, în primul rând, nu sunt la fel de la Vest la Est. Problema este de a surmonta șolticăriile și șerpăriile locale inerente într-un spațiu post dictatorial. Unii încearcă să-și ascundă crimele dinainte, iar alții încearcă să le răzbune pe cele care, poate, nu există. Toți sunt tarați. Sunt marcați nu cu fierul roșu, ci cu secera și ciocanu’. Este un Babilon existențial. De care Vestul habar n-are.
Așa stând lucrurile, avem voie să juxtapunem, să însumăm ca bețișoarele la artimetică, electorate din țări cu istorii recente atât de diferite? Pe de o parte, țări ajutate de Planul Marshall după război, ieșite de ani buni la un liman existențial, pe de alta – țări însclavizate de regimul comunist, nerecuperate din traumă, cărora după ieșirea din tunel, nu s-a gândit nimeni să le acorde nici măcar vreo firmitură de plan Marshall? (Iată că acum se pregătește un plan Marshall pentru Ucraina. Foarte bine. Dar cu noi, ceilalți, cum rămâne? Rezultă că e mai bine să fii atacat de ruși, decât să te fi eliberat de ei?)
Au electoratele de pe întinderea UE aceleași priorități? Au avut aceeași evoluție ca să aibă aceeași gândire? Evident că nu. Țările din Vest și-au cam făcut plinul, au un anumit nivel de dezvoltare, pe când cele din Est, provenite din sărăcie și marasm, din mașina comunistă de tocat conștiințe, au ușor altă scară de priorități, inclusiv unele primare nerezolvate. E totuna? E totuna ca hotărârile de la Bruxelles să-i includă concomitent și pe unii, și pe alții? Folosește cetățenilor din ambele părți această simultaneitate? Da, spune Moraviecki, dar numai în măsura în care există un compromis în luarea deciziilor – și se vede din avion că are dreptate.

Unde duce globalizarea votului? Evident, la creșterea ponderii electoratelor numeric mari în detrimentul electoratelor numeric mici, care sunt înghițite, canibalizate, puse în situația de a nu-și mai vedea implementate proiectele stringente pe teritoriile proprii, întrucât faza stringenței în Vest a fost depășită. Acum e faza lentorii sătulului.
Or, a adiționa electoratele ca bilele pe numărătoare echivalează cu o expandare abuzivă – și deci o mistificare – a aplicării conceptului de democrație: peste granițe, culturi, etnii și limbi diferite. În care unii dintr-un loc, cu o metafizică specifică, ajung să-și impună voința asupra altora din alt loc, cu altă metafizică specifică. Unora le place să mânânce lăcuste, altora pârjoale de porc. Nu sunt sănătoase nici unele nici altele, dar ce să facem, să-i obligăm pe toți să mânânce lăcuste? Nu cumva se sare calul? Nu cumva se sare nu doar calul, ci toată herghelia?

Care sunt țările cu electoratele cele mai mari? Evident Germania și Franța. Renunțarea la principiul unanimității – pentru domeniile care sunt acreditate (fiscalitate, finanțe, politică externă, securitate) – ar constitui o lovitură mortală dată funcționării echitabile a structurilor UE, ar transforma țările mai mici (dar suverane) în țări-balama, după modelul partidelor-balama din politică.
Or, este total în afara tratatelor de constituire să existe țări principale și țări-balama.
Deja, în acest punct, începem să ne înfiorăm, pentru că ne aflăm în vecinătatea conceptului de globalism – care este de factură clar neo-marxistă. Să înțelegem că Uniunea Europeană, la modul în care evoluează, nu poate fi decât neo-marxistă, indiferent dacă partidele aflate în frunte sunt Popular, Liberal, Socialist, Ecologist etc.? Să înțelegem că neo-marxismul este impregnat chiar în mecanismul decizional de funcționare – care, oricum, de-a lungul vremii, a fost pervertit considerabil față de tratatele de bază?
Ce să mai spunem când chiar unul dintre motoarele Europei este dirijat de un de neo-marxist mascat? Ați observat, de 14 iulie, ce frumusețe de „Cântarea Franței” (de extracție alegorică tip Kim – Mao – Ceaușescu) a făcut Macron pe Champs Elysees la sfârșitul paradei militare? Și cum a adăugat versuri noi la Marseilleză?!!
La urma umei, ce sunt neomarxiștii altceva decât comuniști reprimați în sinea lor și regurgitați “cultural”… Excluderea din partid și trimiterea la reeducare a fost înlocuită de cancel culture (cultura anulării individului dacă nu face ce trebuie). În visul lor drogat cu noua luptă de clasă transformată în political correctness, totul se egalizează – valori cu non-valori, principii cu interese, vinovății cu inocențe bine-camuflate. Universul tinde către haos, nu? Trebuie și haosul să aibă o doctrină, nu? Viețuitori din toate țările (Europei), uniți-vă (sub conducerea noastră)!

Uniunea Europeană n-ar trebui să devină un uriaș Pat al lui Procust. Ne întrebăm din nou, de ce Perfidul Albion s-a retras? („Continentul e în ceață, Sir!”) Nu cumva pentru că și-a dat seama că binomul franco-german i se suie-n cap? Nu cumva pentru că și-a dat seama că într-o zi o să-i vină de la Bruxelles ordinul ca pub-urile de pe malul Tamisei să se tranforme în bistro-uri și berea să nu mai fie consumată caldă, ci rece? (Ceea ce ar fi echivalat cu o catastrofă națională.)
În definitiv, s-a plecat de la coordonarea unor taxe vamale și s-a ajuns la ce punem în farfurie. Nu e cam mult? Integrarea deplină – ca și comunismul – este o utopie. A o urmări cu obstinație poate conduce la același tip de dezastru… Să nu ne mire dacă și alții vor dori să iasă din această sală în care filmul romantic se transformă pe măsură ce rulează în film horror.
Cauza concretă a reacției dure a înaltului oficial polonez este blocarea fondurilor de redresare și reziliență (cam 35 de miliarde de euro) de către dna Ursula, pe motiv că Polonia nu respectă statul de drept. La prima mână, polonezii invocă lipsa de legătură cauzală dintre domeniul Justiței și banii respectivi. Adică, ce-are a face sula cu prefectura? La a doua mână, ei afirmă că problemele, dacă sunt, sunt probleme cu „vestigiile” comuniste din Justiție… pe care luptă să le rezolve.
Nu intrăm acum în analiza pe fond a dosarului polonez, dar nu putem să nu constatăm că aceeași inadvertență de natură formală o manifestă madam Ursula și în legătură cu România, cu intrarea în Schengen, pe care de asemenea o condiționează de lipsa măsurilor din Justiție (Da, dar în ce sens, în sensul statului paralel sau al prezumției de nevinovăție? Că sunt două lucruri diferite, ba chiar opuse!). E aceeași problemă: condițiile Schengen le-am îndeplinit de mult. Și-atunci? Justiția și Schengenul sunt același lucru? E Tanda pe Manda? Nici vorbă! Ah, că nu vrea nea burtă-verde Timmermans să dea undă verde? Unchiule, s-ar rezolva dacă am “externa” portul Constanța, să devină frate cu Rotterdamul?
Pentru necunoscători, este vorba de aceeași madam Ursula care s-a aruncat să comande în vrac atâtea extra-milioane de doze de vaccin, când putea să le comande treptat, funcție de nevoie, pe măsură ce se desfășura (și se sfârșea) pandemia. Dacă asta nu ridică mari semne de întrebare asupra corectitudinii de pe coridoarele de la Bruxelles, atunci ce? La care se adaugă, desigur, lipsa de transparență a contractelor semnate cu producătorii. Toate indică izbitor nu un tun, ci un mega-tun patronat de dna Ursula, la adăpostul psihozei generalizate stârnite (înadins?) vis-a-vis de Covid. Mânăria se vede din tribune, nu e nevoie să fii pe teren. În aceste condiții, crede cineva că dna Kovessi o s-o ancheteze vreodată pe dna Ursula? Păi, cine a pus-o pe dna Kovessi? Dna Merkel. Si cine a pus-o pe Ursula. Tot dna Merkel. Aud? Și-atunci nu e normal ca lumea să se întrebe : cine ne dă nouă lecții de anti-corupție de la Bruxelles?
Ignorarea perioadei istorice recent încheiate în Europa de Est este principalul handicap al Vestului. De aici pleacă toate neînțelegerile. Cine sunt sursele de informații ale Occidentului în ce privește partea asta de lume? Oameni ca Monica Macovei, Birchall, Prună și alte coțofene de(s)gustătoare? Sigur, Occidentul lucrează cu materialul clientului, dar pentru a nu greși fundamental (cum a făcut dna Merkel cu Băsescu – dovedit turnător al Poliției Politice), n-ar fi mai bine să nu se bage în ciorba locală? Pentru că în mod sigur va greși: va alege oameni nepotriviți, va sprijini pe cine nu trebuie (oameni compromiși moral în mentalul public local), se va lăsa păcălit de tot felul de poltroni cu mierea pe buze etc.
Ați auzit-o pe Merkel să-și fi cerut scuze că s-a băgat total neavenită în treburile interne ale României, în 2012, urlând împotriva suspendării lui Băsescu? Plasându-se astfel împotriva vrerii poporului român, care, la urne, l-a demis cu 87 la sută din participanți! Cu ce drept? Pentru faptul că a ales-o poporul german? Dar cine conduce în România, poporul german? Ați auzit Germania să-ți ceară scuze? Nicicând. Nicigând. De aici pleacă totul, dacă ne tot întrebăm de ce atâta euroscepticism, de ce aceste reacții anti-Bruxelles. În fața acestei desconsiderări funciare a voințelor majoritare electorale locale, se naște volens-nolens o reacție de respingere, de idiosincrazie la adresa Comisiei Europene, a UE în general.
Merkel? Prima întrebare în legătură cu ea este cum de părinții ei s-au mutat din RFG în RDG?! Adică tatăl ei, pastor, pleacă, în 1954, din libertate și, în plin stalinism feroce, se mută sub talpa rușilor, unde ateismul era politică de stat. Curios. Multe întrebări se pot pune. De exemplu, cum o fostă membră a Tineretului German Liber (FDJ, adică UTC) din DDR, însărcinată cu agitația și propaganda comunistă prin liceu și facultate, i s-a băgat – după reunificare – pe sub piele lui Kohl, pănă l-a dat la o parte și s-a făcut ea însăși șefa întregii Germanii și a Europei. Ar mai trebui să ne mirăm că Mutti, cu o asemenea formație comunistă, simpatiza un un fost turnător de poliție politică (Băsescu) sau un fost ofiter KGB, spion, membru deplin al poliției politice șefe de la Moscova (Putin). Răspunsul este nu. Cine a stat sub ruși / n-are cum să fie Bush. (Ca și Ungureanu de la noi – premierul Unguent. Cine a fost la UTE-CE / n-are cum să nu fie… / șef la SI-E.)
Toate răsturnările de regim și-au anihilat fizic adversarii – de la tăierea capetelor pe vremea lui Danton și Robespierre până la exterminarea abominabilă practicată în Gulagurile comuniste, pe vremea dictatorilor Stalin, Walter Ulbricht, Gheorghiu-Dej etc. La schimbarea din comunism în democrație, n-ar fi fost vorba, evident, de exterminare fizică, ci de procese echitabile, cu probe indubitabile, pentru cei ce s-au dedat la crime (Unde sunt ucigașii lui Gheorghe Babu Ursu? În libertate. ) Și, în paralel, de interdicția pe viață de a se mai amesteca în politică (sau de a finanța partide) aplicată celorlalți – mulți – care s-au aflat în primele rânduri ale sistemului dogmatico-represiv (formal) răsturnat în decembrie ’89.
Dacă Europa ar fi avut vreo intenție de readucere a contorului la zero, de aici ar fi trebuit plecat. De la interzicerea accesului unei țări care nu a procedat la excluderea pe viață din politică și/sau de la anumite înalte demnități de răspundere, în Stat, în Justiție, a celor în cauză. Atunci Monica Macovei n-ar mai fi existat, procurorul general Lazăr n-ar mai fi existat, Livia Stanciu n-ar mai fi existat. Și atâția alții.
Înainte de ’90, dna Stanciu a fost procuror (nici măcar judecător!). Procuror comunist. Nu știm dacă a anchetat, inculpat sau dacă a cerut condamnarea vreunui inculpat la ordinul Partidului Comunist sau al Securității. Dar să ajungi după ’90, în România așa-zis democratică, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, cel mai înalt for de împărțire a dreptății, este o sfidare nu numai a valorilor „noii” orânduiri, ci și, pur și simplu, a bunului simț. Nu se mai găsea un judecător „fără stagiu” comunist, de exemplu un șef de promoție care a terminat Dreptul după ’90, cu practică EXCLUSIV POST-DECEMBRISTĂ, EXCLUSIV DE JUDECĂTOR, trimis la specializare în Anglia și în Franța, care să fie investit în această funcție crucială? Normal că nu, pentru că Băsescu, care venea și el tot din comunism, a ales pe cine știa că îi va îndeplini ordinele!
Și cazul nu este singular. În mai toate domeniile găsești „vestigii”. De ce? Nu există altă explicație decât că dinozaurii unei alte ere pot fi șantajați, pot fi ținuți adică sub control și manevrați cum manevrezi calul cu zăbala.
Toate astea le știu diriguitorii de la Bruxelles sau Washington? Își dau ei seama că o zonă ieșită dintr-o dictatură este o zonă în care „îți prinzi urechile” imediat? Poate unii – da. Dar puțini. Însă a le acorda – la modul general – circumstanța atenuantă a inocenței ar fi o altă „inocență” căreia n-avem de gând să-i dăm curs. Nici măcar desconsiderarea Estului, evocată mai sus, nu este baza. Baza este exploatarea intenționată, deliberată, sistematică, a spațiului estic – nu pentru că este estic, ci pentru că este slab, vulnerabil, ca un bolnav ieșit din comă. Comă în care chiar Vestul însuși ne-a azvârlit la sfârșitul războiului, lăsîndu-ne pe mâna rușilor. Și-acum fac pe lupii moraliști și pe mironosițele, ca și când nici usturoi n-ar fi mâncat, nici gura nu le miroase?!
Exploatarea se desfășoară pe toate căile: financiare, comerciale, economice, politice etc. Estul este o cutie neagră, cu câteva inputuri și câteva outputuri interșanjabile, cum au fost/sunt Maior, Geoană, Ciucă, alții. În rest „să-și scoată ochii între ei cât vor, nu e treaba noastră!” Bătaia peștelui este cine devine input sau output pentru americani, nemți și francezi. Grăbiți-vă, locurile sunt limitate!
Vestea proastă este că fiecare propoziție de mai sus trebuie însoțită de un back-up: apetitul criminogen al Rusiei răbufnește – înspre partea asta de lume – periodic. La distanțe nu mari, de anișori, mai mulți sau mai puțini: invadarea Poloniei, 1939; amputarea României și furt de teritorii, 1940; invadarea Românei, a celorlalte țări de dincoace de Cortina de Fier, 1944 – ’45; re-invadarea Ungariei, 1956; re-invadarea Cehoslovaciei, 1968; re-împânzirea României, 1989 -’90. Sau, mai nou: anexarea Crimeei, 2014; invadarea Ucrainei, 2022. Ultimele două reflectă desprinderea de realitate a actualului dicatator de la Kremlin pe fondul pierderii competiției (și-așa „umflate” artificial pe vremea războiului rece) cu americanii și al tentativelor continue ale popoarelor vecine de a se debarasa, de a se adăposti, de a fugi unde-or vedea cu ochii de „aurora boreală” rusească. În aceste condiții, nu există altă cale a Estului – inclusiv România – decât UE și NATO. Poate că acesta este șantajul implicit exercitat de Vest asupra Estului – din care nu avem alternativă de ieșire.
Iar Polonia, dacă vrea să se extragă din „clubul” franco-german, va trebui, în prealabil, să fie acceptată la ghișeul anglo-american… Dacă nu a și fost. Polonia are conducători. Cei care trebuie. Adică oameni de Stat.