Portretul în acvaforte pe care Cornel Nistorescu i-l face, în editorialul de deunăzi, lui Răsvan Popescu, concubin etern al diverselor partizanate politice care s-au succedat la CNA, demască un fel de Dinu Păturică (al complexului politico-mediatic românesc), care s-a strecurat din totdeauna, ca orice vietate cu sânge rece, la căldurică.
Dacă revenim cu noi aspecte lămuritoare, este pentru că sus-numitul, în afară de a fi un caz, este și o specie – ceea ce poate prezenta un interes în descifrarea presiunilor progresist-neo-marxiste, tot mai intense pe toate planurile. Acuma, vor să diriguiască și să cenzureze și distribuția de film autohton. Sub narativul anti-comunist, multe mizerii pot avea loc, inclusiv să interzici niște filme ca să le faci loc altora, mai noi, la care nu se uită nici dracu’!
Așadar, la analiza de caz, celor dezvăluite de Cornel Nistorescu, le-aș adăuga, pentru confirmare, un alt episod imund din devenirea mlăștinoasă a personajului: semnarea și publicarea de către Răsvan Popescu, în 2002, a unei cărți întitulate Purtătorul de cuvânt, subtitrată jurnal, proiect care s-a născut – ne-o spune chiar autorul în primele pagini ale lucrării – într-o vacanță la Vama Veche, pe o bucată de hârtie igienică. Et pour cause!… Nici că se putea un suport mai potrivit. Așa-zisul jurnal fiind, în realitate, o turnătorie imaginativă de la cap la coadă.
Turnătorie despre cine? Despre diverși demnitari de stat, miniștri, ziariști, oameni de cultură etc., cu care Popescu a intrat în contact prin relațiile de serviciu și pe care i-a băgat ulterior în cerneală, „rememorând” diverse episoade mai mult sau mai puțin inventate. Pe scurt, o delațiune sub formă de jurnal. Motivația? Ne-o furnizează chiar autorul. „Să scriu o carte, una singură, despre toată lumea, pe care s-o iau în brațe, să fac dragoste cu ea cu furie, cu disperare” (pag. 9). Explicația subterană? Merge înapoi, în timp și ține de alt domeniu. Copilul Răsvan râvnea la diriginta inaccesibilă. „Eram un copil bolnăvicios (pag. 138). Ea este încă frumoasă, încă profesoară, întoarcerea în timp încă posibilă” (pag. 157). În ce calitate a intrat Răsvan adultul în contact cu subiecții săi din „jurnal”, asupra cărora își varsă frustrările din copilărie nerezolvate? Țineți-vă bine: în calitate fix oficială, de purtător de cuvânt al guvenului Radu Vasile (1998-1999) și, ulterior, al președintelui Emil Constantinescu (1999-2000). „Măcar pe hârtie să-mi scap sufletul” (pag. 276), mai zice autorul. Da, dar de ce pe bani publici?
Cu alte cuvinte, la trei ani după ce a ajuns purtător de cuvânt al președintelui (deși n-a avut niciun merit în alegerea lui Constantinescu, poate doar dacă, ulterior victoriei Convenției, turnase la Cotroceni ce se petrecea în Piața Victoriei), Răsvan Popescu a spârcâit cu nonșalanță imaginea publică a colegilor, indicați cu nume și prenume, după cum i-au plăcut sau nu mutrele lor și după cum juisa mental față de imaginea profesoarei, rămasă în mintea lui tot inaccesibilă. Chiar și spune, nevinovat: „Am venit la guvern din curiozitate” (pag. 74) „să văd puterea pe dinăuntru, s-o pun pe hârtie.” (pag.55). Reiese că, după ce că n-are caracter, omul n-are nici simțul ridicolului. Nu i-a spus nimeni, pe șleau: Băi, Popescule, la guvern se vine pentru o idee, pentru a ajuta la reformă, pentru un proiect, pentru un crez sau pentru un om. Să vii la guvern pentru a-ți spiona colegii și a le deforma apoi imaginea ca să câștigi bani („Dă, Doamne, bani!”, pag 10) – și să mai și spui asta public! – este absolut iresponsabil în ordine profesională și abject în ordine umană.
L-o fi învins Securitatea pe președintele Constantinescu în vara anului 2000, dar nu într-atât încât să n-apuce să-l parașuteze pe cameleon la CNA. Oare după acest auto-denunț de impostură, mai avea Răsvan Popescu ce să caute în vreo instituție de stat, cu atât mai mult într-o instituție chemată să vegheze la sanitatea spațiului audio-vizual, unde probitatea, seriozitatea și responsabilitatea ar trebui să fie condiții sine qua non?
Aici intrăm deja pe analiza de specie de care vorbeam la început – și anume specia de vietate post-ceaușistă care a infestat post-decembrismul românesc. Dacă în marea transvazare FSN-istă a apărut – în arealul de stânga, în gubernia Iliescu – specia căpușei economice, sub administrația Constantinescu a apărut și specia căpușei ideologice, căpușa mimetică de dreapta – dreapta venise la putere și deci putea împărți avantaje cui mima bine. Aici se încadrează, de exemplu, și tot felul de crucișători ai presei, care, la vremea dintâi, dacă vă amintiți, denunțau întinarea nobilelor idealuri ale comunismului și aplaudau desantul minerilor de pedepsire a colegilor și publicațiilor pro-democrație de la Casa Scânteii, iar astăzi ne dau lecții de democrație și anti-comunism!
Iată însă că, pentru a ne contrazice, Răsvan Popescu reface drumul invers: de la impostura de dreapta pe care o practica pe vremea lui Constantinescu, la impostura de stânga, care este neo-marxismul mascat practicat acum, pe vremea lui Iohannis. Căci recomandarea pe care CNA o face către televiziuni de a aplica o „mențiune” de avertizare pe filmele produse sub comunism pute de la o poștă a neo-marxism – dar și a aflare în treabă (Răsvane, fă-te că lucrezi!…)
Om bun la toate, Popescu s-a transformat în salvatorul salvatorilor USR- iști – care au băgat în Parlament năzbâtia ștanțării literei „C” de la cenzură pe orice film produs înainte de ’90. Cum s-ar zice, la USR, vorba Clotildei, faute de mieux, on couche avec son propre ego. Cum aberația nu va trece, Popescu încearcă (a primit ordin?) s-o strecoare pe sub ușa directorilor de televiziuni sub formă de „recomandare” CNA, târând o instituție a statului – care ar trebui să fie apolitică – într-o clară mânărie de factură politică și, probabil, neconstituțională.
Abia aștept momentul în care se va pune ștampila „C” pe „Duminică, la ora șase” de Lucian Pintilie (un film cu ilegaliști) sau pe „Valurile Dunării” de Liviu Ciulei (cu un personaj securist). Dar ce facem cu „Reconstituirea” al aceluiași Lucian Pintilie? Îi aplicăm aceeași ștampilă? Dar „Croaziera”?
Aș da mult să fiu de față când Mircea Daneliuc va da buzna, în stilul lui caracteristic, în biroul directorului televiziunii care i-ar potcovi filmul. Pentru că filmul lui este chiar o parabolă subversivă la adresa regimului comunist. A scrie explicit, ca avertisment, la „Croaziera”, că pelicula „a fost realizată pe vremea comunistă, în care funcționa cenzura și propaganda de stat” apare, la prima vedere, ca o glumă bună; la a doua – o redundanță idioată; dar la a treia, e de rău pentru că ar ridica întrebarea: dacă a fost făcut sub cenzură, cum de „a trecut” filmul, cum de i s-a acceptat încriptarea subversivă? Spectatorul n-ar mai înțelege nimic, n-ar putea concilia producția filmului cu avertismentul lui Popescu. Iar unii, ca Toma Necredinciosul, ar înțelege că filmul „a trecut” pentru că Danieluc s-ar fi aflat, pasămite, mână-n mână cu regimul, jucând adică rolul de supapă de defulare. Ceea ce, evident, e total fals. Așa că dacă s-ar întâmpla să fie ștanțat, va fi proces. Proces mare, pe care, credeți-mă, Danieluc nu-l va pierde niciodată. O să le ia și pielea de pe ei.
Dar o altă mare reușită, „Nunta de piatră” (regia Mircea Veroiu și Dan Pița), ce mesaj le-ar transmite tinerilor dacă i s-ar aplica mențiunea Popescu-CNA? Păi mesajul care ar reieși ar fi exact opus celui urmărit: din moment ce cenzura a dat drumul acestui film vecin cu perfecțiunea, înseamnă că nu exista cenzură! „De ce vă plângeți atunci că nu era libertate de creație pe vremea comunismului?” Deci, iarăși mesaj fals, mistificator – pentru că nu poți să tragi concluzii de libertate de creație în comunism judecând după un film a cărui acțiune se petrece în anul 1900… Așadar, ce faci, îi pui sau nu bulină? Dacă nu, cine hotărăște care film primește mențiune și care nu? O comisie, cumva? Poate înființăm Consiliul Culturii și Educației neo-marxiste? Parcă totul începe să semene a woke și cancel culture, right?
Oricum am da-o, aplicarea de mențiuni pe filme – ca să facem pe deștepții și să ne dăm anti-comuniști apres la lettre – nu poate funcționa. De altfel, înaintea consemnării efectelor contrare scopului, se pune problema dacă asumarea unei asemenea obligații este constituțională. A face dezbateri înainte sau după proiecția filmului este una (deși e imposibil să însoțim fiecare vizionare cu câte o dezbatere), însă a-i aplica mențiuni de orice fel, prin afișare „statică și vizibilă” (cum cere, expressis verbis, domn’ geolog Popescu) este deja altceva, este „colaborare” cu regizorul fără ca el să fi aprobat așa ceva. Poate fi considerată imixtiune într-o operă artistică, ceea ce – după știința noastră – este ilegal.
În orice caz, vor fi deschise nu puțin procese în Justiție din partea autorilor filmelor. Dacă filmul promovază vizibil paradigme anti-democratice, directorul televiziunii n-are decât să nu-l programeze. Atât. Dar nu poate să anatemizeze toate filmele la grămadă, ca la piață, prin atârnarea sau neatârnarea plăcuței de avertizare. Dintr-o altă perspectivă, dacă este vorba de un canal axat doar pe filme românești, recomandarea apare ca o încercare de intimidare și sabotaj a filmului românesc. Or, s-ar putea ca tocmai acesta să fie, în realitate, scopul urmărit de USR.
Desigur, producția cinematografică sub comunism nu a fost formată numai din reușite artistice cum sunt cele citate mai sus. Au existat filme și filme. Viața sub comunism era așa cum era. Și n-avea cum să nu se vadă – în teme, în intrigă, în dialoguri, în decoruri, în pudibonderiile din scenele de amor, în tot. În unele cazuri, se făcea propagandă comunistă explicită, în altele, poate în majoritatea celor de actualitate – implicită. Pentru asta, nu trebuie să scrii „Film făcut în comunism”. Se vede pe ecran. Se vede cu ochiul liber. Dar, pe de altă parte, în același film erau strecurate – de către scenariști, regizori, chiar și de actori – și „șopârle” contra-dogmă. Toma Caragiu era maestru în a rosti vorbe care păreau pe placul sistemului, în același timp, inflexiunile vocii și ochii bătându-și joc de sistem. În unele filme, erau mai multe canoane încălcate decât dogme reafirmate. În afară de câteva excepții, vizibil propagandistice, e greu să tragi o linie sigură de vinovăție colaboraționistă. Se ducea o luptă surdă și continuă cu cenzura, palmă cu palmă de teren, ajungându-se cu negocierile până la nivel de replică, în care creatorii, nu de puține ori, câștigau. A veni acum să aplici, de-a valma, ștampila de avertizare, ar fi o mare prostie și chiar o nedreptate – în afară de cazul în care regizorul însuși solicită așa ceva. După știința noastră, nicio țară din fostul bloc comunist nu a procedat în acest fel.
Va fi foarte interesant ce director de televiziune își va lua riscul să urmeze inepția USR pusă în operă de coada lor de topor de la CNA și cum vor fi departajate filmele cu bulina roșie de cele care scapă. Poate democrația română – și așa de mucava – să-și mai bată încă un cui neo-marxist în talpă? Vom vedea, spuse orbul. Noapte bună.
@costi: Nu am gresit adresindu-ma tie. Rusii au plecat in 1958, dupa o adevarata ocupatie militara de 14 ani. In 1965, mentalitatea nu mai era cea din anii ’40 sau ’50. Nu era necesar sa fii ‘cu cine trebuie’ ca sa duci o viata decenta. De acord despre copii care nu au de ce sa-i respecte pe parinti care, intr-un fel sau altul, nu au fost parinti cu adevarat ci niste bestii. Sergiu Nicolaescu a fost in primul rind un mare regizor si un actor de talent. ca nu a putut iesi din cadrul epocii sale e alta poveste. Nici altii, din alte lumi, nu au facut-o, fara insa a li se reprosa asta.