Politica României la testul ajutorului chinezesc

O poză nevinovată așezată pe pagina mea de corespondență electronică (Facebook) a trezit o adevărată furtună pe rețelele sociale. Și prin aceasta nu înțeleg ceva rău. Căci furtuna a avut valoarea unui test care a permis să aflăm sentimentele, percepțiile și rătăcirile unui eșantion de populație, în opinia mea, semnificativ.

EREDITATEA MEMORIEI COLECTIVE

Fotografia la care mă refer o înfățișa pe ambasadoarea Republicii Populare Chineze în România, doamna Jiang Ly, care adusese ajutoare din partea țării sale, necesare pentru gestionarea pandemiei Covid19, și le preda primarului general al capitalei, doamna Gabriela Firea. Comentariul legat de imaginea respectivă era simplu și scurt. El descria fără nici un fel de înfloritură ceea ce era în poză, adăugând că poze similare referitoare la ajutoarele trimise de alte țări (ex. Germania, Franța) nu am putut prezenta, întrucât nu le-am găsit.

Ei bine, reacția a fost un val uriaș de expresii ale recunoștinței față de gestul Chinei. În doar câteva ore s-a depășit mia semnelor de admirație și au apărut sute de comentarii; unele dintre acestea comparând critic solidaritatea chineză cu lipsa oricărui semn de întrajutorare din partea celor care, în mod oficial, ne sunt aliați, parteneri strategici sau asociați. Iar faptul nu cred că poate fi explicat prin împrejurarea că vizitatorii paginii, fiind obligați să stea acasă, nu au avut nimic mai bun de făcut decât să intre în conversații virtuale.

Desigur, atunci când cineva îți face un dar sau îți dă un semn de simpatie, politețea elementară te obligă să mulțumești. Aici este, însă, cu mult mai mult de atât.

Se poate ghici că în gratitudinea față de gestul Chinei în contextul pandemiei actuale se găsește și gratitudinea față de multe gesturi similare care au marcat istoria relațiilor bilaterale româno-chineze de-a lungul timpului. Istorie care nu consemnează nici un moment de tensiune.

Undeva, în memoria colectivă a românilor, viețuiește amintirea spaimei trase în 1968 când armata sovietică și cele ale aliaților săi din Pactul de la Varșovia, cu excepția României, au invadat Cehoslovacia și toată lumea aștepta ca pasul următor să fie ocuparea teritoriului românesc. Atunci, copil fiind, am asistat la o explozie de panică similară celei văzute în ultimele zile, când oamenii s-au repezit să își facă provizii, golind magazinele, în așteptarea războiului care stătea să înceapă. Și nu a fost român care să nu se simtă salvat și să nu mulțumească cu lacrimi în ochi conducerii chineze, la auzul mesajului acesteia adresat Moscovei, menționând că un act de agresiune la adresa României va fi tratat ca unul împotriva Chinei.

Peste ani, când națiunea română se găsea sub șocul devastatorului cutremur din 1977, anunțul privind ajutoarele trimise de China, din câte îmi amintesc, cele mai consistente în raport cu cele primite de la alte state, a întărit sentimentul general că la vremuri grele cel pe care se poate conta cu adevărat este statul chinez, oricât de comunist va fi fost el.

Spălarea pe creier a tinerelor generații de români, în siajul ideologizării relațiilor internaționale, nu putea anula asemenea sentimente devenite instinct național românesc și intrate în gena culturală românească. Ereditatea culturală nu poate fi desființată atât de ușor. Iată, a relevat-o reacția spontană la care mă refer. Planificatorii politici trebuie să învețe ceva de aici.

SIMPATIA FAȚĂ DE CHINA CA FORMĂ DE PROTEST FAȚĂ DE ALIAȚII OCCIDENTALI

Aceste explicații nu sunt, însă, suficiente. Mai este ceva. Aliații noștri de azi, concurenți ai Chinei în competiția puterilor globale, ne-au repetat insistent că statul chinez este comunist, crud, egoist, devorator, prădător, dominator și opresiv. Din aceste motive ni s-a cerut să respingem orice gest de solidaritate din partea sa (cam așa cum și Stalin ne-a impus să refuzăm Planul Marshall în anii 1950) și să nu facem nici un fel de afaceri cu el, integrându-ne astfel, de partea Occidentului transatlantic, drept și generos, în războiul economic cu chinezii. Iar conducătorii României s-au conformat integral și imediat.

Testul la care mă refer a revelat, pe de o parte, dezacordul românilor față de politica oficială a autorităților române actuale referitoare de China, iar pe de altă parte, nemulțumirea față de tratamentul la care ne supun cei care se pretind a fi aliații și partenerii noștri. Dacă opțiunile populare mai contează și dacă susținerea poporului pentru politica externă a statului mai are vreo importanță (deși tot ceea ce vedem în lume la ora asta, pe fondul pandemiei Covid19, arată că urmează ca poporul să fie scos din ecuația politică pentru un interval lung de timp), atunci mesajul trimis prin reacția față de ajutorul dat Bucureștiului de China este de luat serios în seamă.

Desigur, se poate porni oricând o confruntare cu China, inclusiv cu implicarea statului român, dar nu cu acceptul poporului român. Și orice cerere venită din partea puterilor occidentale în acest sens nu va avea susținere populară în România; ba chiar va reduce adeziunea românilor și la alte proiecte occidentale. Bun sau rău, adecvat sau nu, lăudabil sau nu, este un fapt de neignorat. La București ca și la Berlin, Paris, Bruxelles sau Washington.

Pe de altă parte, se poate conchide că această „dragoste populară” față de China, lipsită de orice conotație ideologică, developează și posibilitatea unui raport invers. Românii apreciază China nu pentru că este generoasă cu ei, ci pentru că astfel își pot exprima indirect nemulțumirea, disprețul și chiar teama față de actualii lor aliați euro-atlantici. Scepticismul față de inițiativele occidentale fără legătură cu China, este o formă de a marca dezacordul față de sino-scepticismul occidental, dar și reciproca este valabilă: mulți români refuză asocierea la orice acțiune ostilă Chinei întrucât, de principiu, nu simpatizează cu nici un demers occidental și, fiind dezamăgiți de ceea ce percep a fi egoism și trădare din partea aliaților, le repugnă ordinea politică exclusivistă a Occidentului euro-atlantic în bloc; ceea ce este și mai grav.

Nu spun că este just sau util, dar așa este. Nu spun că mi-am dorit-o sau că mă bucur, dar insist că ignorarea acestei realități este sinucigașă. Nu spun că toți românii gândesc sau simt așa, dar a susține că aceasta este o poziție minoritară, marginală și trecătoare, expresia „nostalgiei comuniste” a unei mâni de „antioccidentali” fanatici, constituie o autoamăgire periculoasă.

OBLIGAȚIA MULTIVECTORIALISMULUI ÎNTR-O LUME MURIBUNDĂ

Apropierea simultană a regimului ceaușist de China și de SUA, în anii Războiului rece, a fost simpatizată de popor și această adeziune populară la politica externă a statului român a consolidat stabilitatea sistemului politic de atunci. În mintea românilor, și nu fără temei, aceasta a rămas ca o formulă strategică de succes, ca o garanție de securitate împotriva unor posibile amenințări venite din interiorul Europei, atât de la est cât și de la vest de Carpați. Astăzi, nu prin voia României (exceptând politica externă a câtorva lideri și a unor partide de strânsură care nu pot rămâne la putere fără sprijin din afară), parteneriatul strategic cu SUA este contrapus celui cu China; iar asta în condițiile în care relația româno-rusă se află la cota înghețului, și în UE, dominată de Germania, România este tratată programatic ca un membru de mâna a doua.

Exuberanța simpatiei față de gestul de solidaritate al Chinei nu anticipează neapărat schimbarea politicii românești față de ea sau față de aliații actuali ai României (căci, pentru moment, nu există o conducere românească sensibilă față de sentimentul popular), ci arată că aceștia din urmă au pierdut mințile și sufletele românilor. Și ieșirile neinspirate ale ambasadorului Zuckerman, în continuarea celor ale predecesorilor săi (diplomații vest europeni au devenit între timp ceva mai discreți, lăsând birocrația UE să le scoată castanele din foc), sunt pe cale să transforme un sindrom național de acum acut, într-unul cronic. Ceea ce este o amenințare la adresa securității noastre naționale.

În clasa politică românească nu există forțe politice semnificative care să dorească ieșirea României din alianțele sale occidentale (evident atât timp cât ele rămân alianțe și nu devin imperii coloniale sau protectorate). Există, însă, lideri de opinie (căci partide nu mai avem), care, în consonanță cu starea de spirit a majorității românilor, nu acceptă ca fidelitatea față de aceste alianțe să fie probată prin ostilitatea față de vechii aliați orientali și refuză să implice țara într-o confruntare est-vest. Nu mai avem nevoie nici de un alt 1940, nici de un alt 1944. Putem fi astfel un factor de echilibru în arhitectura de securitate est-europeană, lăsând ca războaiele, dacă sunt chiar indispensabile, să se ducă în alte părți ale lumii.

Salutând cu un entuziasm aproape mistic ajutorul chinez din aceste zile, românii – exclusiv cei care rămân să se bată cu stafia comunismului, dar inclusiv mulți dintre cei care cred a ști că virusul ucigaș s-a răspândit în lume din cauza neglijențelor și voluntarismului autorităților chineze, precum și cei care nu uită că generozitatea statelor ascunde totdeauna și un interes de stat – au dat un mesaj cu rădăcini adânci în instinctul lor de supraviețuire. Și nu putem spune că acest instinct nu este sănătos atunci când Coronavirusul ne dovedește cu puterea faptelor (în Italia, Spania, Franța, Germania sau SUA) că „regele” european și cel american sunt goi, și ne anunță că ne aflăm la sfârșitul lumii ordonate de pax americana; o lume după care totul va fi altfel și ale cărei componente nu se vor putea salva sau, mai exact, recicla decât cu sprijinul Asiei (inclusiv al Eurasiei) și chiar al Africii – continentele crizelor, ajunse rezervă strategică a omenirii și SMURD universal. Vorba dlui Dan Dungaciu: „E vremea Chinei!”

sursa foto https://www.facebook.com/AmbasadaChineiinRomania/