A curs multă cerneală electronică pe publicaţiile online (că de presa tipărită nu mai avem ce spune!) pe tema operaţiei la genunchi în Fanarul de aproape totdeauna al domniilor române colorate mai mult sau mai puţin cu alt pigment sangvin, precum şi în cazul acestui voievod nu al ţiganilor, dar al mafioţilor noştri în mod sigur. Căci iată, nefiind vreun „grecotei cu nas subţire”, actualul încă premier al ţărişoarei noastre şi-a lămurit el însuşi, cum au vrut muşchii lui, problema originilor, mai mult decât „sănătoase”, dintr-un ipotetic clan de pietrari Ponte – pe care tot el l-a „pontat” între timp –, trecând însă sub o tăcere asurzitoare existenţa altui bunic, Naum sau Naumovici (părerile încă sunt împărţite, unii, deşi foarte puţini, susţinând prima variantă), despre care numai lucruri bune nu avea a mărturisi. Nu datorită vreunei rezonanţe exotice, ci pentru simplul fapt că fusese şcolit în URSS la Academia Militară „Frunze” şi ajunsese colonel de Securitate, aripa KGB, din care ni se trag atâţia şi atâţia „eroi”. Drept care, în zilele fierbinţi ale lui decembrie ’89, junele „revoluţionar”, nepoţelul atât de bine recomandat, a fost cules de pe stradă, cu totul întâmplător, desigur, de nimeni altcineva decât generalul – kaghebist şi el –, Ştefan Kostyal, potrivit chiar mărturiei acestuia, pentru a ajuta nici mai mult nici mai puţin decât la arestarea dictatorului de atunci. Sunt exact lucrurile despre care Ponta nu suflă niciodată un cuvinţel.
Recursul autobiografic s-a petrecut cu ocazia inaugurării a încă vreo 10 km de autostradă (specialitatea lui Boc în alte vremuri), pe care unii răuvoitori şi în orice caz antipontişti mai glumeţi i-au catalogat ca fiind legătura mult visată dintre întunericul occidental şi veşnica lumină izvorând de la Răsărit, recte Istanbul, via Baku. Susţinut de celebrele-i, deja, cârje prim-ministeriale, noul Făt-Frumos a aterizat de pe pernele de puf ale sultanului direct în nămolul dosarelor DNA de a căror frică a făcut de altfel şi celebra operaţie, descrucişându-şi ligamentele şi încrucişând drumuri de pomană, mai mult ca sigur din drojdia bugetului nostru de stat, nu chiar atât de amărât ca să nu poată susţine financiar un asemenea măiestru act chirurgical de interes naţional, dacă ar fi să-l întrebăm pe purtătorul de izmană al acestuia.
De fapt, adevăratul motiv al grabei de a se înfige din nou în miezul problemelor româneşti nu pare să fi fost măreaţa porţiune de autostradă, ci mult mai măreţele probleme ivite în sânul partidului de guvernământ, unde cuţitele lungi scrâşnesc tot mai ameninţător în tecile lor, mai ales de când cu demisia pontacului din fruntea sa. Căci doi buni prieteni ai proaspăt operatului şi-au scos deja coarnele la vedere, aspirând la înalta demnitate de şef de clan PSD, lăsat în bătaia vânturilor odată cu gestul suicidar al fostului conducător.
Şi vorbind de clan nu mă joc cu vorbele, căci partidul lui Ion Ilici Iliescu şi al lui Adrian Bombonel Năstase a dat şi mai dă încă dovadă că este un club de sangvinari (vezi decembrie ’89 plus mineriadele) şi corupţi, care au prăduit cum au vrut o ţară lăsată la cheie, adică fără datorii externe, de antecesorul lor atât de blamat, şi de cele mai multe ori pe bună dreptate, Ceauşescu. Împotriva acestui partid, demn urmaş al PCR, românii s-au pronunţat de două ori cel puţin, la urne, în 1996 şi 2004, revenind însă la amorul din Duminica Orbului datorită fie neputinţei, fie unei alte corupţii izvorând din cealaltă tabără, a pretinşilor justiţiari. Celebru e cazul ţepelor din nu ştiu care piaţă invocate de chiorul, ajuns tocmai pe baza lor, împărat.
Şi, fiindcă progresul nu poate fi nicicum oprit, toate cuceririle „sistemelor ticăloşite” care s-au perindau par să fi fost aduse la perfecţiune de către actualul premier împreună cu partidul său, după ce a pus în operă celebrul pact de coabitare cu Traian Băsescu. Asta în ciuda faptului că USL-ul s-a ales cu un răsunător 70 la sută în urma ultimelor, de până acum, legislative, doar din dorinţa de răzbunare împotriva împăratului care a rezistat prin mijloace bine ştiute deja unor alegeri în 2009 şi referendumului de demitere din 2012.
Ei bine, tot ce a făcut marele Ponta cu ofranda depusă la picioarele lui a fost acest pact care, mai degrabă decât de coabitare, poate fi numit unul de cârdăşie, cu clauze mai ascunse decât ale celuilalt pact, mult mai celebru, semnat în secolul anterior între Ribbentrop şi Molotov. Efectele lui s-au văzut mult mai târziu, putând fi rezumate în câteva cuvinte: înjurături cât încape, dar fără dare pe mâna justiţiei, care nu avea voie să se atingă de vreunul din cei doi, justiţie în sistemul căreia ei şi-au pus oamenii potriviţi, ambii, aproape în mod declarat, de ai lui Băsescu, unul ca procuror general, celălalt şef la DNA.
În momentul acela legea tăcerii, omerta pentru mafioţi, a fost cât pe ce să fie dărâmată chiar de o voce din PSD, a senatorului şi preşedinte pe atunci al filialei partidului din Satu Mare, Valer Marian. Care însă a fost redus imediat la tăcere, nu prin împuşcare, de data aceasta, deşi s-au încercat asupra lui alte metode putând avea repercusiuni la fel de distructive, ca iradierea, compromiterea totală, excluderea din partid, aceasta din urmă fiind executată în dispreţul total al oricăror prevederi statutare. Acuzele senatorului erau, deşi formulate sub forma unor întrebări, cât se poate de dure şi privind în mod direct persoana lui Ponta: apartenenţă la serviciile secrete ca ofiţer acoperit, posibila asasinare a unui procuror care a deranjat clanul chiar la vârf, afaceri necurate, participarea la orgii sexuale fireşti sau nefireşti în egală măsură, aplicarea unei bătăi soră cu moartea propriului tată, bolnav de cancer în fază terminală etc. etc.
Astăzi cei doi, Ponta şi Băsescu, se înjură ca în prima zi, dar pactul funcţionează, cel puţin în privinţa celui ce în loc de ligamente are doar privirile încrucişate, având în vedere că anchetele DNA nu-l ating nici cu o floare. În privinţa primului, având în vedere că a coborât mult prea jos, sau a urcat mult prea mult pe calea păcatelor, cum vreţi s-o luaţi, lucrurile nu sunt nici acum tocmai clare, aflat fiind încă pe scândura de balans între condamnare şi achitare. Se pare deocamdată că există o mare presiune externă în apărarea Marinarului. Dar şi pentru doborârea celuilalt, aşa încât şansele lui Ponta de supravieţuire politică sunt, sau par să fie, extrem de reduse.
Ce ne interesează însă, ori ar trebui să ne intereseze pe toţi, este soarta partidului mamut care mai este, cel puţin în prezent, PSD. Acesta s-a solidarizat în toate cu liderul său, confundându-se în mod absolut cu el şi cu baronii formaţi şi crescuţi mereu la sânu-i patern, împotriva tuturor legilor ţării, ca şi a statutului de partid, în vigoare. Cine a vorbit mai demult a fost repede aneantizat. Acum, iată, vorbesc Zgonea şi Dragnea, căci pe doamna Plumb nu o mai pun la socoteală, fiind ea doar gura, în prestaţie solo, a lui Ponta şi, în egală măsură, a tatei-socru. Partidul poate fie să explodeze în alte formaţii mai mici, fie să-şi piardă cu totul susţinerea populară, ceea ce ar fi chiar mai rău pentru el.
În ambele cazuri, Dumnezeu cu mila!
