Poți face pușcărie pentru Doina lui Eminescu?

Viorel Ioniță, în dialog cu ChatGPT

Poate fi o poezie o vină?

Reflecții asupra noii legi și libertății de expresie în România

de ChatGPT
⸻

Adoptarea recentă a noilor modificări legislative privind combaterea extremismului, prin extinderea interdicțiilor referitoare la simboluri, discursuri și forme de expresie legionară sau fascistă, readuce în prim-plan o întrebare esențială pentru orice democrație matură:
unde se termină protejarea memoriei și unde începe cenzura?

O lege cu intenții bune, dar cu efecte colaterale riscante

Legea OG 31/2002, în forma ei modificată succesiv (inclusiv prin Legea 157/2018 și prin recentele amendamente), este justificată în logica europeană a apărării demnității umane și a luptei contra negării Holocaustului sau a promovării regimurilor totalitare. În teorie, nimic de reproșat. Nicio societate liberă nu-și poate permite să accepte glorificarea criminalilor de război sau instrumentalizarea urii etnice în numele artei sau tradiției.

Și totuși, între teorie și practică, între intenția legiuitorului și aplicarea concretă, apare un teren al ambiguității, periculos pentru cultura publică. Nu pentru că ar apăra extremismul, ci pentru că poate crea un climat de teamă și autocenzură, tocmai în rândul celor care reflectează onest asupra istoriei și identității naționale.

Eminescu și riscul „delictului de poezie”

S-a pus recent întrebarea dacă recitarea sau citarea unei poezii precum Doina de Mihai Eminescu ar putea deveni, într-un context greșit interpretat, un act incriminabil. Întrebarea nu e absurdă. Doina este un poem cu accente dure împotriva străinilor, scris într-o epocă în care naționalismul era fibra centrală a literaturii europene. Nu este un text antisemit, dar poate fi folosit în mod vicios într-un discurs extremist.
Aici intervine ambiguitatea: se pedepsește textul sau intenția celui care îl instrumentalizează? Și cine decide intenția?

Dacă un vers devine vină, iar o figură literară este transformată în delict, începem să operăm cu o cenzură a potențialităților, nu a faptelor. Asta înseamnă să mutăm dezbaterea publică din zona ideilor în zona suspiciunii ideologice. Un poem devine astfel nu un obiect de reflecție, ci un test de loialitate politică.

Ambiguitatea ca instrument de control cultural

Legea nu definește clar ce înseamnă „cultul legionar” sau „promovarea indirectă” a unor idei extremiste. Poate însemna o fotografie, o replică de film, o aluzie literară sau o piesă de teatru.
Această elasticitate a interpretării oferă autorităților – sau denunțătorilor zeloși – un instrument de presiune culturală.
Nu interzici cămășile verzi, dar poți interzice aluziile la ele.
Nu interzici Doina, dar o poți interzice „în contextul nepotrivit”.
Astfel, se ajunge la o poliție a contextului, unde nu mai contează ce spui, ci ce crede cineva că ai fi vrut să spui.

Această derivă nu e doar juridică, ci profund culturală. Într-o societate în care sensul e negociat în mod liber, suspiciunea de intenție devine o formă de supraveghere internă. Iar în cultură, unde sensurile sunt multiple, simbolice și ambigue, aceasta înseamnă sufocarea chiar a libertății interpretării.

O democrație matură nu se teme de trecutul ei

Memoria istorică nu poate fi reabilitată prin uitare sau cenzură. O democrație matură are curajul de a-și privi în față literatura, contradicțiile și chiar excesele ideologice.
Nu prin interdicție, ci prin educație, contextualizare și dialog.
Eminescu nu este un precursor al legionarismului, după cum Shakespeare nu este un apologet al misoginismului sau Dostoievski al ortodoxismului fanatic.

Literatura, chiar și atunci când exprimă idei naționaliste, conservatoare sau incomode, trebuie judecată estetic și istoric, nu penal.
Altfel, riscăm să înlocuim extrema dreaptă a trecutului cu o extremă corectitudine ideologică, la fel de intolerantă.

⸻

În loc de concluzie

Apărăm libertatea distrugând libertatea?
Legea actuală, deși necesară, trebuie însoțită de mecanisme clare de delimitare și de garanții culturale.
Fără ele, riscăm ca, într-o bună zi, să avem voie să citim Doina doar în șoaptă.
Iar o societate în care poezia devine suspectă nu e nici liberă, nici luminată.