Probleme majore ale României actuale

Realitățile în care se trăiește astăzi sunt schimbate și cer descrieri noi. Altfel, se pun în circulație tablouri depășite ale stărilor de lucruri și se iau conflicte intrate în muzeu drept caracteristice.

Nu este comunitate fără probleme, dacă sub acest cuvânt se înțeleg neajunsuri presante și urgențe de rezolvat, în raport, firește, cu aspirațiile. România nu face excepție. Doar că aici agenda este mai încărcată, cu restanțe istorice mai multe și nu o dată contradictorii.

Cea mai amplă problemă este cea ocupațională – convertirea țării într-un câmp de lucru, crearea unei noi motivații a muncii și a unei evaluări după rezultate. Covârșitoarea majoritate a țărilor din Europa sunt de decenii astfel. Aproape toate au redus drastic sărăcia, iar inegalitățile sociale au rămas sub control. În România de azi, sărăcia și inegalitățile sunt în exces.

Pe de altă parte, în sondajele europene privind motivația muncii, românii sunt dați campioni la „salariu cât mai mare”, în vreme ce alții pun în față „prilejul de a cunoaște oameni interesanți”, „șansa de creație”, fără ca importanța salariului să fie ignorată. Or, rezultatele dovedesc că cine muncește în primul rând pentru bani nu este cel mai performant.

Emigrația din România actuală, proporțional cea mai ridicată din lume, un record în condiții de pace, nu va putea fi stopată fără locuri de muncă și condiții de viață, inclusiv  de natura respectului pentru om și a dreptății. „România eficientă și dreaptă” ar fi direcția pentru a dezlega o problemă care se agravează.

Pe lângă faptul că vechi năravuri – impostori ajunși la decizii, birocrație sufocantă, funcții care nu se justifică, titrați care nu știu să facă ceva, universitari fără valoare – semnalate insistent de la Spiru Haret, Virgil Bărbat, Constantin Rădulescu-Motru, Liviu Rebreanu, Constantin Brâncuși încoace, abundă din nou! Față de orice altă țară, în România nemunca și nepriceperea se ascund în spatele unui verbiaj fără noimă și al lamentărilor care irosesc timpul, dacă nu cumva în spatele aranjamentelor ascunse.

Este apoi o problemă de cooperare externă – obținerea investițiilor. România nu poate fi capitalizată fără finanțări din afara ei, dar politica ei externă este mai mult de excursii și de umflat în pene. Mai nou, ea este afectată de inși care vor să se aranjeze în afară sau care pictează în negru imaginea de afară a țării din interese private înăuntru.

Țara nu poate fi capitalizată nici fără motorul consumului intern. Atragerea de investiții externe rămâne mai departe crucială, cu condiția să nu se distrugă ce trebuie apoi restabilit, plătind, bineînțeles, încă o dată.

Am în vedere, desigur, ineficiența în reconstrucția infrastructurii. Tema fost discutată copios, dar cu rezultate mici. Se poate observa că România încă plătește din greu costurile deciziei unui fost ministru al transporturilor, care spunea că România nu are nevoie de autostrăzi, putându-se mulțumi cu drumuri rapide. Ea plătește apoi costuri pentru incapacitatea de a decide vis-a-vis de competiția firmelor străine. Acum mai plătește pentru lupta intereselor interne de a pune mâna pe o investiție majoră.

Mai am în vedere oarecum neașteptata problemă constituțională. Cum se știe, România a fost inovativă și dinamică în condițiile pluralismului, excluzând adică strângerea deciziilor în mâinile unei persoane sau grup. Ea are vitală nevoie de competiția programelor de dezvoltare în locul luptei sterpe dintre persoane pentru controlul pârghiilor de putere.

Prin forța lucrurilor, este din nou actuală apărarea statului de drept democratic prevăzut de  Constituție, în fața asaltului din ultimul mai bine de un deceniu la adresa democrației. Se acceptă din nou anevoie că este vorba de o  constituție care nu reia nicidecum carlismul sau ceaușismul constituțional, cum interpretează, în ultimul mai bine de un deceniu, președinți fără program, dar care se văd „șefi de stat”. În practică, extinderea neconstituțională a atribuțiilor funcției s-a dovedit deja periculoasă, mai ales când ea se ocupă de persoane fără integritate, care subordonează democrația serviciilor secrete. Aici își are sursa interpretarea primitivă a politicii ca inflexibilă „luptă”, apelul cinic la „mișcările de stradă” ca sursă legislativă  și tratarea sadică a celor „înhățați” (cum spun unii procurori!) de o justiție aservită, ca ființe care trebuie „să dispară”, lăsând apoi penitenciarelor execuția! De aici și folosirea occidentalizării și a europenizării nu pentru a integra societatea, ci pentru a pune populația la dispoziția unui “șef”.

Nu se poate ocoli slabul nivel al celor care intră în viața politică. Mecanismele de selecție pentru roluri publice sunt în România actuală afectate de optici eronate. În 2004, s-a proclamat „să vină tinerii”! Și au fost aduși tot felul de servanți, siluind legislația, încât cele mai multe instituții s-au prăbușit.  Acum, sub deviza „oamenii noștri!”, „guvernul meu!”, lucrurile se strică mai departe. Astfel, în viața politică, este plin de inși care repetă mecanic evaluările aventuroase ale „superiorilor”. România se apropie acum alarmant de anii optzeci, doar că „șefii” s-au multiplicat.

O problemă rămâne cea a dreptății în societate. În condițiile „justiției injuste”, care s-a creat ca urmare a punerii numirilor de magistrați într-o singură mână, în locul competiției supravegheate de autorități publice, dreptatea a rămas doar un ideal. În România actuală, nu numai că se arogă ilegal puteri disproporționate într-un regim democratic, dar se fac selecții arbitrare de juriști pentru funcțiile principale. Cine ar putea să spună că judecătorii numiți de ultimii doi președinți să conducă Înalta Curte, Curtea Constituțională, că șefii de la procuraturile aferente sunt juriștii principali din societate? Calificarea lor, sesizabilă în ce au făcut și cum gândesc, este prea modestă în raport cu juriștii existenți în jur și mai ales în raport cu  ceea ce se face în celelalte țări, în materie de calificare și selecție a justițiarilor. Cine citește ce se face în democrațiile de azi este descumpănit! Se explică astfel de ce nici o țară nu-și lasă cetățenii la îndemâna justiției  carpatice, iar emigrația românilor din România spune ceva despre încrederea scăzută în „justiția” de aici.

Am în vedere nevoia „desecuritizării” instituțiilor și vieții publice și a revenirii la libertățile și drepturile cetățenești înscrise în Constituție. Emil Constantinescu a renunțat să candideze pentru al doilea mandat de președinte mărturisind: „Securitatea m-a învins!”. Ultimii doi președinți nu-și mai fac scrupule. Penultimul a și tolerat protocoale de „cooperare” servicii secrete-judecători-procurori-universități – ceva unic în istoria europeană de după 1990 și adevărată pată neagră a istoriei. Ultimul președinte se străduiește să tragă foloase personale din „statul paralel” creat de predecesor, pe care-l folosește în direcția unui „stat disciplinar”. Astfel, libertățile și drepturile, câte sunt, nu se prelungesc cu democrația, iar democrația, câtă o fi, nu-și asumă drepturi și libertăți. Între liberalitate și democrație se adâncește ruptura.  Liberalismul a devenit o butaforie ce nu mai are nimic cu tradiția de apărare a libertăților și nici cu democrația

Confuzia organizată a valorilor la care s-a ajuns este o  problemă mai gravă decât se crede. Nu este acum instituție a României în care valoarea profesională și civică a persoanei să fi prevalat și în care securismul, nepotismul, coteriile, corupția să nu se fi exprimat. Nimeni nu poate indica măcar una! Oamenilor tăcuți, dar onești și lucrativi, li se preferă șmecherii aranjați prin relații oculte. Așa stând lucrurile, revenirea la meritocrație și reunificarea pluralismului, democrației și meritocrației ar constitui prima urgență pe agenda încărcată a României actuale. Această revenire condiționează dezlegarea celorlalte probleme și condiționează prezentul și viitorul țării

Nu ai cum să nu iei în seamă expansiunea neobișnuită a falsificării și minciunii în societate. Se citesc trunchiat și se falsifică documente, cum observa un istoric eminent. Dezbaterea publică pe aproape orice temă se umple repede cu falsuri. Nici o temă pusă în discuție în ultimele decenii – august 1968, decembrie 1989, mineriadele, etc. – nu a fost lămurită onest, cu forța probelor factuale. Specializarea serviciilor indigene în „diversiune”, în cadrul fostului Tratat de la Varșovia, face pui și acum! De pildă, în văzut tuturor, în 10 august a.c., grupuri violente ale unui „miting” desfășurat ilegal au forțat ocuparea clădirii guvernului, iar jandarmii, care și-au făcut datoria de serviciu, aplicând prevederi legale, sunt scoși, în mod absurd, drept vinovați. „Minciuna partinică” (în forma „așa mă obliga raportul de forțe!”, ca și cum adevărul nu ar fi pentru orice situație!),  „minciuna prin omisiune” (cu pretextul: „eu nu am văzut”, „eu nu am știut” – ca și cum nu ar fi răspundere și în asemenea situații!), „minciuna oportună” („nu am avut altă cale, ca să nu stric atmosfera!”) sunt la tot pasul.

Cel care a atras atenția internațional asupra creșterii ponderii minciunii  în societățile actuale – psihiatrul new yorkez George Șerban – avea în memorie, cum se poate observa în publicațiile sale (Lying: Man’s Second Nature, Westport, 2001), experiențe din România anilor 80. El a  relansat inspirat teza Apostolului Pavel, a minciunii ca „a doua natură” a unor oameni.

Acum, lucrurile nu se petrec altfel. Doar că minciuna se dosește sub ideea libertății opiniilor și apelând la scenarii de manipulare. Neștiindu-se să se folosească enormul avantaj al pluralismului opiniilor și libertăților, la noi se cheltuie peste puteri cu manipularea,  în locul rezolvărilor curate. Opiniile diverse ajung la acord cel mult în caragialescul „pupat toți Piața Independenții!”, prea rar în dreptul adevărului.

Un important gânditor de azi semnala îngrijorat că oamenii preferă  adevărului stabilit în mod științific alte surse de informații – zvonuri, aproximări digerabile, falsuri distribuite insistent, improvizații cognitive. Acum, la Carpați, o nouă generație de activiști pe tărâmul cugetării, căci nu-i putem socoti altceva, vorbește de „imperativul trecerii la epoca postadevărului”. Până acolo pare că a înflorit mințirea! Și manipularea!

(Din volumul Andrei Marga, România de azi. O diagnoză, în pregătire)