„Procesul” lui Isus – dincoace de falsificări

„Procesul” lui Isus este readus din nou în discuție. Problema nu este doar pentru teologi, cum s-ar putea crede grăbit, nu este una doar de istorie sau de cultură, câtă vreme creștinismul are, dintre religii, cel mai larg impact, iar oamenii iau decizii revedicându-se din creștinism.

Fundalul de acum pare să fie republicarea lucrării celui care a făcut din pretinsa “opoziție” dintre Isus și “evreii” timpului pivotul înțelegerii creștinismului. Este vorba de cel pe care Goebbels îl socotea “mentorul antisemitismului modern”, anume A.C.Cuza, cu scrierea The Teachings of Jesus: Judaism and Christian Theology (1919, retipărită în 2017).

Numai că cercetările istorice, relansate în cultura europeană după ce unitarianul englez Travers Herford a corelat izvoarele (1923), au arătat univoc că “procesul” lui Isus a fost gestionat de romani și au infirmat complet “opoziția”. Unii o reiau, totuși, astăzi, din păcate și la noi, în publicații sau cvasifolcloric. Formula disprețuitoare “niște evrei”, spusă cu aplombul pe care-l dă ignoranța, face, pesemne, iarăși prozeliți.

Se înțelege de la sine că nu este vorba de a înfrumuseța evenimente ale istoriei sau de a le corecta în funcție de imperative ale vreunei “corectitudini politice” (pentru detalii vezi Andrei Marga, Religia în era globalizării, Editura Academiei Române, București, 2010) . Dar nu are nici o justificare să se furnizeze publicului informații trunchiate, profitându-se de faptul că nu toți oamenii se ocupă frecvent de temă.

De altfel, Declarația de la Seelisberg (1947), a tuturor bisericilor, a consemnat, după reamintirea originei și a apartenenței evreiești a lui Isus, nevoia, dictată de faptele istorice, de “a evita prezentarea Patimilor în așa fel încât caracterul odios al condamnării la moarte a lui Isus revine evreilor  în mod exclusiv”, căci “nu evreii sunt responsabili”(Punctul 7). Iar în urma conferinței de la Bad Schwalbach (1950) teologii germani au pus în mișcare fundamentarea biblică a acestei abordări, ocolită uneori păgubos de-a lungul istoriei, deși confirmată de toate datele. Ulterior, Nostra Etate (1965), cunoscutul document al Conciliului Vatican II, a arătat că opunerea lui Isus față de evrei este eronată. Nici un teolog integru și responsabil nu a mai reluat-o.

Teologii de certă calificare  pleacă astăzi de la afirmația din Evanghelia după Ioan, că, în fața minunilor pe care le săvârșea Isus, Sinedriul, consiliul evreiesc al acelui timp, a ajuns să fie dominat de temere. Era temerea că “dacă-l vom lăsa așa, toți vor crede în el și vor veni Romanii și ne vor lua locul și neamul” (11;48, în traducerea Bibliei de către Bartolomeu Anania).

Teama aceasta a indus comportamente. Deciziile Marelui preot iudeu erau mânate firește de propriile credințe și interese, dar se subordonau politicii romane în Judeea. „Dacă Marele preot nu păstra ordinea, prefectul militar al Romei putea interveni militar, iar situația putea să-i scape din mâini. Atâta vreme cât gărzile Tempului, ce acționau ca poliție la dispoziția Marelui preot, făceau arestări, atâta vreme cât Marele preot era implicat în judecarea cazurilor (deși el nu putea executa pe cineva) erau puține posibilități pentru o confruntare directă între evrei și trupele romane“ (E.P.Sanders, The Historical Figure of Jesus, Penguin Books, London, New York, 1993, p.265). În ceea ce s-a socotit „procesul” lui Isus marele preot Caiafa a jucat acest rol.

Procedura aplicată lui Isus din Nazaret a plecat de la o neînțelegere. Cunoscuta acțiune a lui Isus în Templu, mai ales reflecția sa despre dărâmarea acestuia, a fost percepută ca amenințare la adresa celui mai sfânt loc al evreilor, deși era vorba doar de reflecții profetice.

Contextul acțiunii era aparte. Așa cum s-a putut stabili mai nou, în jur de trei sute de mii de oameni veniseră la Ierusalim de Paștele evreiesc al acelui an, iar sensibilitatea la pericolul dezordinii era sporită. Cel mai profund dintre istoricii de azi ai evenimentelor religioase, E.P.Sanders,  ne spune că Marele preot  Caiafa a acționat „nu din cauza dezacordului teologic, cât din cauza responsabilității sale politice și morale: a păstra pacea și a preveni răscoale și vărsări de sânge” (p.273). Aici este punctul de plecare a ceea ce s-a petrecut.

Isus a fost arestat de gărzi (nu se știe încă: doar ale Templului? și ale romanilor?) și dus pentru interogatoriu în fața autorităților Templului, la Sinedriu. Numai că „în procesul lui Isus în fața instanțelor evreiești multe rămân nesigure” ne spune autorul celei mai extinse cercetări creștine a iudaismului (Hans Küng, Das Judentum, Piper, München, Zürich, 2001, p.407), care a recompus tabloul datelor istorice sigure. Sunt, oricum, fapte ce nu pot fi contestate:  a) la discuția din Sinedriu cu Isus nu au fost prezenți decât câțiva din gruparea saduceenilor, care privea critic apariția unui nou profet; b) fariseii, care nu ar fi acceptat ca un evreu să fie predat străinilor, nu au participat și, de aceea, nici nu apar în consemnări; c) nu s-a decis în Sinedriu vreo condamnare a lui Iisus, ci numai transferul către procuratorul Pilat; d) nu a avut loc un proces propriu-zis în Sinedriu, ci numai o interogare; e) nu s-a discutat atunci messianitatea  lui Isus, nici calitatea de „Fiu al lui Dumnezeu”, care aveau  să fie teme ale comunității creștinilor de peste câteva decenii; f) relatările vorbesc de  mai „multe capete de acuzare” la adresa lui Isus, dar numai cel privind amenințarea la adresa Templului a fost precis; g) la patru decenii de la Răstignire, Evanghelistul Marcu a proiectat retroactiv asupra procesului lui Isus conflictul la care a ajuns biserica inițială cu sinagoga și a pus bazele interpretării ce-i scoate vinovați pe iudei (p.407); h) pentru Pilat din Pont, în sentință, a contat, însă, titlul de „rege al iudeilor”, pe care Isus l-ar fi revendicat, care este scris (INRI) și pe cruce.

Cine l-a condamnat de fapt pe Isus? „Procesul” lui Isus – scrie Hans Küng – este rezultatul interacțiunii dintre responsabilii Templului în acel moment și  autoritățile romane de la fața locului. Nici unii nici alții nu pot fi exonerați. Nici unii nu sunt toți „evreii”, nu sunt nici măcar „elita iudaică”, cum se perorează la noi recent, nu sunt nici măcar fariseii, cu care Isus polemiza! Nici ceilalți nu sunt toți romanii! Condamnarea lui Isus a implicat persoane diferite, în grade diferite, de la fața locului.

Astăzi toate examinările pe bază de fapte atestă că susținerea din Evanghelia după Marcu, de care se agață pretinsa „opoziție”, după care ar fi avut loc o „reuniune Sinedriului în timpul nopții la Marele preot”, nu se verifică. Nimic nu probează această susținere. Ea „provine din creativitatea literară a lui Marcu, ca și ideea condamnării la moarte a lui Isus de către curtea supremă evreiască” (David Flusser, Jesus, Editions de l’Eclat, Paris-Tel Aviv, 2005, p.134). Nu există nici o dovadă că Sinedriul  a dat vreo  condamnare lui Isus.

De altfel, evangheliștii Matei și Luca, care, altfel, îl urmează aici pe Marcu, amintesc doar în treacăt implicarea Sinedriului și nu fac  temă din ea. Iar cei condamnați de Sinedriu erau înmormântați într-un loc special, în vreme ce Isus a fost înmormântat, cum se știe, prin grija lui Josif din Arimathea și Nicodim, ambii membri ai consiliului din Ierusalim, în locul oferit de primul. Nu a fost vreo discuție de condamnare în Sinedriu, ci una pentru a se stabili motivele de predare către romani, pentru Marele preot contând evocarea de către Isus a distrugerii Templului (p.138). În plus (cum arată S.Pines, An Arabic Version of the Testimonium Flavianium, Academia de Științe a Israelului, Ierusalim, 1971), vestita versiune arabă a Antichităților lui Josefus Flavius, cea originară și ferită de interpolările ulterioare, nu a reținut vreo acuzație evreiască contra lui Isus.

Concluzia generală pe care renumitul cristolog al iudaismului, David Flusser, a tras-o este că „sfârșitul tragic al lui Isus nu a fost precedat de vreun verdict venit de la o autoritate judiciară terestră. El ar fi putut fi rezultatul unei interacțiuni sinistre între grupuri de interese cu antagonisme puternice, fără a se putea găsi legătura veritabilă cu persoana sau cauza lui Iisus” (p.151). De aici, din absența legăturii, pare să vină pasivitatea de mult remarcată a lui Iisus în timpul „procesului”, pe care Rembrandt (în tabloul Iisus și Pilat) a surprins-o ca nimeni altul și căreia Kafka (în romanul Procesul) i-a dat o tulburătoare descriere literară.

Joseph Ratzinger pleacă de la fragmentul citat din evanghelistul Ioan și argumentează că motivul autorităților Templului a fost politic – grija să nu provoace romanii – chiar dacă nu se pot separa complet motive politice de cele religioase (Joseph Ratzinger Benedikt XVI., Jesus von Nazareth, Herder, Feeiburg, Basel, Wien, 2011, Zweiter Teil, Vom Einzug in Jerusalem der bis zur Auferstehung, p.192). Desigur, în atitudinea față de Isus a fost de fapt o suprapunere specifică a două straturi -“grija conform Legii de protejare a Tempului și poporului și năzuința de putere proprie grupului conducător” (p.193).

La rândul său, Joseph Ratzinger a adus multe argumente decisive în dezbaterea privind “procesul” lui Iisus. Bunăoară, nu ne putem pronunța asupra celor două “procese” ale lui Isus – în fața Sinedriului și în fața lui Pilat – deoarece nu avem destule date. Nu avem acum nici cum să cunoaștem ceva în plus. De pildă, recent s-a dovedit (de către Martin Hengel, Ana Maria Schwemer, Jesus und das Judentum, Mohr Siebeck, Tubingen, 2007) că nu ne este cunoscut dreptul saduceenilor, care s-ar fi aplicat în “proces”, iar reglementarea din Sinedriu, ce se invocă frecvent, s-a elaborat mai târziu decât vremea lui Isus. “Este probabil că astăzi trebuie acceptat că în procedura contra lui Isus în fața marelui Consiliu nu a fost vorba de un proces propriu-zis, ci de un interogatoriu ce s-a sfârșit cu decizia de a-l preda pe Isus stăpânului roman pentru judecare” (p.199). Toate probele de azi susțin acedastă concluzie a lui Joseph Ratzinger și nimeni rezonabil nu o mai pune la îndoială.

Apoi, trebuie admis că “o strictă reconstrucție a întrebării lui Caiafa și a răspunsului lui Isus nu este posibilă” (p.202). Lipsește baza factuală pentru așa ceva. În plus, prin “Fiu al lui Dumnezeu” se înțelegeau în epocă multe lucruri.  În sfârșit, luarea ca argument a ruperii mantiei de către Marele preot nu este nicidecum indiciu al sentinței de condamnare a lui Iisus, cum bat iarăși câmpii tot felul de speculanți. Joachim Gnilka (Mattheus Evangelium, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 1988) a lămurit că ruperea mantiei de către Caiafa era gestul pe care judecătorul îl făcea tradițional în litigiile evreiești, ca semn de indignare, fără vreo legătură cu sentința, oricare ar fi ea.

Cine a împins lucrurile spre condamnarea la moarte a lui Isus? Ioan spune „iudeii”, dar evanghelistul avea în vedere sub acest termen fruntașii Templului, cu excepția lui Nicodim. Evanghelistul Marcu spune că „mulțimea”, dar nici el nu a avut în vedere evreii din acel timp, ci „adepții mobilizați ai lui Barabas” (p.209), cunoscutul exponent al răzvrătiților iudei la adresa romanilor, în vreme ce adepții lui Isus, simțindu-se amenințați, nu puteau participa. De aceea, se poate spune că acuzate de condamnarea lui Isus pot fi anumite cercuri ale Templului și  Pilat, inclusiv în cadrul insidioasei amnistii de Paști acordată atunci.

Un eminent arheolog englez a investigat peste douăzeci de ani ce a făcut Iisus în ultimele zile ale vieții sale pământești și a adus noi probe. Anume, Isus a fost dus de gărzile care l-au arestat nu direct la romani, ci la Caiafa, căci Joseph din Arimathea a vrut să încerce calmarea reacțiilor la vertiginoasa  creștere în notorietate a lui Iisus ca urmare a minunilor sale. Blasfemia nefiind reținută în sarcina sa, Isus a fost predat, în cele din urmă, romanilor. „Ceea ce este absolut sigur este că Sinedriul nu avea jurisdicție în ceea ce privește răzvrătirea sau insurecția, care puteau fi abordate doar de către romani” (Shimon Gibson, The Final Days of Jesus, Lion, Oxford, 2009, p.84). Din punctul de vedere al romanilor Isus era potențial primejdios.

Cea mai nouă examinare a „procesului” lui Isus ne spune că Marele preot prezida singura instituție evreiască ce lua decizii autonome și era responsabilă mai ales de Templu. “Aristocrația Templului” lua decizii sub restricția autoimpusă, în condițiile date, de a nu provoca vreo reacție romană care să ducă la pierderea de către evrei a Templului (Werner Dahlheim, Die Welt zur Zeit Jesu, C.H.Beck, München, 2017, p.67). Fapt este că “numai stăpânul judecății romane avea dreptul să dea condamnări la moarte (ius gladii)” (p.72). Evanghelia după Luca spune, de altfel, clar că ceea ce a contat în condamnarea lui Isus a fost crimen laesae maiestatis – calitatea de “rege al iudeilor”, pe care Isus nu a contestat-o.

A vorbi despre „procesul” lui Isus pretinde deja multe cunoștințe de specialitate. Bunăoară, a vorbi de o comunitate întreagă, fie și numai de elita ei sau de un grup al acesteia, fariseii, este totdeauna dificil. Probele istorice nu susțin nicidecum o astfel de vorbire în cazul “procesului” lui Iisus. Iar nici o sociologie nu prezumă că vina aparține unui întreg popor sau întregii sale elite sau unui grup, fără excepții. Nu există în fapt comunități nediferențiate.

Nu există nici o probă că Isus s-a opus vreun moment evreilor, nici măcar iudeilor. Cum s-a constatat deja în dezbaterea Hans Küng-Pinhas Lapide (1967), la Isus toate – sensibilitatea, limba, Biblia, recursul la parabole – sunt evreiești, iar preocuparea lui era soarta poporului lui Israel și a umanității. Isus a pus în discuție un anumit fel de a înțelege Tora, legea iudaică, într-o confruntare cu gruparea fariseilor.

Mai trebuie luat în seamă limbajul de atunci. Ioan critică „iudeii”, dar el însuși venea dintre iudei, precum Isus. Toți evangheliștii s-au revendicat din tradiția Israelului și au rămas în ea. Evident că, atunci când vorbește critic de “iudei”, Ioan îi are în vedere pe cei din jurul lui Caiafa.

O personalitate teologică cu imensă cultură a argumentat cu decenii în urmă că nu se pot cunoaște date precise despre Isus, căci sursele sunt fragmentare și marcate de legende. „Ceea ce nouă ne oferă izvoarele este de fapt înainte de toate predica comunității, care revine desigur în mare parte la Iisus. Firește, aceasta nu dovedește însă că toate cuvintele ce se pun în gura sa au fost efectiv exprimate de el. La multe spuse se poate aduce proba că ele sunt apărute abia în comunitate, la altele că ele au fost prelucrate de comunitate“ (Rudolf Bultmann, Jesus, Mohr Siebeck, Tübingen, 1988, p.13).Poate că nu trebuie să fim atât de reținuți ca marele teolog al protestantismului, dar se cuvine să ținem cont de observațiile sale privind caracterul a ceea ce se atribuie evenimentelor de atunci. Unele fapte relatate în Evanghelii – de pildă eliberarea lui Barabas, cum scrie Hans Küng, sau chiar tradiția eliberării de Paști – au nevoie încă de confirmări factuale.

Nu există nici o relatare controlabilă a discuției dintre Caiafa și Isus, nici o relatare a ceea ce s-ar fi discutat în Sinedriu. Joseph Ratzinger o spune cât se poate de direct. Nu se știe ceva precis în materie. Iar dreptul iudaic ce se invocă de obicei în discutarea interogatoriului din fața Sinedriului este de dată ulterioară „procesului“, încât nu are rost să se ia simple speculații ca certitudini.

Astăzi nici un teolog creștin calificat nu ignoră faptul că există în evanghelii o preocupare polemică corespunzătoare desprinderii bisericii începuturilor de sinagogă. Și Hans Küng și Joseph Ratzinger și ceilalți teologi creștini și necreștini de mare anvergură iau în seamă acest fapt.

Și textul Evangheliilor, ca al oricărei scripturi din lume, se înțelege în legătură cu istoria. Werner Dahlheim explică tendința Evangheliilor de a-l scoate basma curată pe Pilat prin ceea ce Ioan amintea: “teama (Furcht)”. Evreii nu voiau să încalce promisiunea de a respecta autoritatea romană, care s-a angajat să le respecte Legea și să le asigure posibilitatea reclamației la împărat (p.76). Iar faptul că relatarea lui Marcu, pe care se sprijină de fapt Matei și Ioan, a evenimentelor tinde să-i absolve pe romani derivă, cum ne spune E.P.Sanders,  din „dorința creștinilor de atunci de a se pune bine cu romanii și a-i picta pe iudei ca realii lor oponenți” (p.273). Este o chestiune de istorie ce nu se lasă escamotată la infinit.

De altfel, în anul 381, la Conciliul de la Constantinopol, s-a consemnat: “crucificarea pentru noi a fost sub Pilat din Pont” (p.77), sugerându-se responsabilul. Iar formula a rămas în Bisericile actuale.

“Tradiția bisericii”, care se invocă adesea, este importantă, dar nu se contrapune noutăților aduse de cercetarea făcută riguros a lui “Isus istoric”. Mari teologi o invocă – de pildă, Joseph Ratzinger face din această tradiție un argument teologic. “Tradiția bisericii” se referă la cadre de gândire teologică și la viziuni asupra lumii, nu la strângerea de date istorice, care este deschisă principial. Cum s-a spus foarte înțelept, de către cei mai mari teologi ai creștinismului, cercetarea istorică a lui Isus trebuie să înainteze cu precizie și să fie respectată, căci ceea ce contează cel mai mult este Hristosul din el.

Adevărul nu este parohial. Ignorarea faptelor, inclusiv a faptelor stabilite de cercetarea metodică, plină de acuratețe, nu se poate justifica. Isus este al oamenilor de pretutindeni, încât diverși dintre ei ajung la cunoașterea istoriei lui. Iar argumentele verificate ale acestor oameni sunt de luat în seamă, dacă este să rămânem raționali și, în definitiv, oameni. (Fragment dintr-un studiu al lui Andrei Marga, cu același titlu)