PROCESUL O dramă evreiască (12)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996.

 

 

Domnul Löbl caută pe cineva. Intră în Hotel Druot, nu înainte de a-și consulta ceasul. De la orele 16, la Hotel Druot au loc, în fiecare zi, licitații. Mai mulți amatori așteaptă să se elibereze niște locuri pe scaune. Domnul Löbl, dând dovada de multă experiență, reușește să ocupe, aproape imediat, o poziție în rândul întâi.

Se licitează un tablou de gen. Domnul Löbl nu participă, dar urmărește cu o plăcere infinită licitația. Când un domn își adjudecă tabloul, domnul Löbl aplaudă entuziast, apoi îl felicită și personal, strângându-i mâna cu putere.

„Ați făcut o achiziție excelentă, spune. Știu din surse absolut sigure că lucrarea aceasta valorează cel puțin dublu de cât ați dat…”

 

În continuare, se licitează un orologiu de șemineu. Domnul Löbl chibițează cu aceeași plăcere și felicită, în final câștigătorul: „Formidabil! Ați avut o șansă extraordinară!”

„Dumneavoastră nu licitați?” îl întreabă o doamnă.

„Eu, scumpă doamnă, am preferințe speciale. Foarte speciale! Eu nu licitez decât anumite lucruri!”

„Înțeleg, spune doamna. V-am văzut deseori aici și niciodată…”

„Distinsă doamnă, numai perseverând, poți ajunge la adevărata plăcere a acestui spectacol. Odată, pe vremea președintelui Gambetta, am reușit să fiu de față la vânzarea unui Rubens la o sumă incredibilă. Incredibilă!” Între timp, se licitează o oglindă venețiană. „Da, continuă domnul Löbl, este o adevărată încântare. ”

Dar ochii îi cad pe un volum gros pe care doamna îl ține în mâna ce și-o odihnește în poală. Este Renașterea lui Gobineau, exact cartea pe care un ofițer îi povestise că i-o va dărui unei femei. E același exemplar fiindcă inimoasa copertă este ușor îndoită în stânga sus. Domnul Löbl are o formidabilă memorie a detaliilor. „Deci și aici lucrurile se leagă, suspină el, dar se leagă tocmai cu un Gobineau!” Curând se scoală, salută cu o formulă deosebit de elegantă și părăsește mai repede ca de obicei Hotelul Druot.

În Tuileries, la șaisprezece fix începe să cânte fanfara.

Un ofițer cutreieră labirintul, ducând un dosar dintr-un birou într-altul, dar de data asta îl scoate și din clădire. Dosarul este preluat de o adevărată ștafetă de ofițeri și ajunge, până la urmă, în cabinetul prim-ministrului.

Este un nou prim-ministru, dar cabinetul a rămas același. Mai mulți domni gravi, miniștri sau consilieri, stau în fotolii sau în picioare. Dosarul este adus de un ofițer, predat unui adjutant, de unde ajunge la ministrul de război. Acesta îl înmânează prim-ministrului. Șeful guvernului îl răsfoiește, apoi îl așază cu titlul în jos pe birou. Biroul este atât de încărcat de „figurine cu valoare utilitară”, încât de abia dacă a mai rămas loc pentru dosar. Domnii gesticulează, vorbesc. Ministrul de război vrea să aducă vorba despre dosar, însă prim-ministrul îi face mereu semn în sensul „mai târziu”.

Rând pe rând, domnii se retrag. Rămân doar trei persoane în afara șefului guvernului.

„Ce doriți, pentru Dumnezeu, cu acest dosar aici?” întreabă, în sfârșit, prim-ministrul pe ministrul de război.

„Trebuie să decidem ce facem cu el!”

„Până și Președintele Republicii începe să-și piardă răbdarea”, se plânge șeful cabinetului.

„Să distrugem dosarul!” propune cineva. „Dosarul ăsta a fost distrus de mai multe ori, explică ministrul de război. Trei guverne l-au făcut dispărut și întotdeauna a mai apărut încă o copie!” „Renaște mereu din propria-i cenușă, ca pasărea Phoenix”, spune cineva gânditor, privind figurile mitologice de pe birou.

„Asta-i neglijență!” răcnește cel ce a propus ca dosarul să fie distrus.

„Nu, colega, asta nu-i neglijență, ci prudență! De ce să nu avem dovada că nu sub cabinetul nostru s-a instrumentat – așa cum s-a instrumentat – acest caz?”

„Suntem atacați din toate părțile!” precizează prim-ministrul.

„Ziariștii vor subiecte tari. Trebuie să le dăm ceea ce vor, ca să nu fie nevoiți să-l dezgroape mereu pe acel Dreyfus. Prim-ministrul aruncă priviri furioase. Cazul Dreyfus a fost clasat.”

„Cazul Dreyfus nu mai există. Aceste hârtii trebuie distruse! ”

„Cazul Dreyfus nu mai există!”? îi comunică ministrul de război unui adjutant. „Acest dosar trebuie distrus!”

Dosarul face cale întoarsă. Saluturi, pocnituri din călcâie. „Cazul Dreyfus nu mai există!”  se repetă ca o parolă. Apoi, dosarul trece din mână în mână până ce ajunge pe vechiul său loc. „Dosarul Dreyfus nu mai există!” sună parola, iar răspunsul glăsuiește: „Dosarul Dreyfus trebuie distrus!” Când se reîntoarce la arhivar și i se repetă ordinul că „Dosarul trebuie distrus!”, parola este rostită în șoaptă. Arhivarul salută, lovește călcâiele și ascunde dosarul după alte dosare. Iar după câteva zile îl plasează la locul lui:

„Ce? Pe mine să cadă vina? Pe mine?! mormăie subofițerul. Că am pierdut niște acte? Să mă mănânce pe mine pușcăria? Fire-ați voi ai dracului!”

Dreyfus habar n-are de toate astea. Pe Insula Diavolului, deținutul nu poate dormi. Căldura și coșmarurile îl fac să se zvârcolească toată noaptea.

Von Schwartzkoppen nu știe nici el nimic despre scrisoarea „pe care a primit-o” de la Panizzardi. El știe doar că nu poate pleca în vara aceasta călduroasă din Paris. ”Bătrânul”, ambasadorul, pretinde că situația politică este de așa natură încât este preferabil ca toți diplomații să rămână la post. Și, iată, vine și toamna! Von Schwartzkoppen nu este deloc convins de dreptatea „Bătrânului”: acesta a mai dat câteva alarme false (numite ulterior „exerciții tactice pentru păstrarea condiției fizice și vigilenței”), iar faptul că Panizzardi poate pleca este o dovadă în plus că lucrurile stau alt fel. Mai înainte, se pare, maiorul acela înfumurat și imprudent ar fi încercat să se strecoare și sub pielea atașatului militar italian. (Ceea ce, până la urmă, s-a dovedit a fi fost fals.) Asta i se pare o trădare din ambele părți. Von Schwartzkoppen nu cunoaște filiera Madame Bastian-Henry și nici sârguința plastografică a ultimului. El nu știe nici măcar că un domn Löbl este prea timid pentru a-l aborda. El vede doar domnul elegant, cu garoafă la butonieră, veșnic cu o carte într-un ziar împăturit, fumând țigări de foi și privindu-l asemenea unui câine credincios. Ce poate fi un asemenea om? Desigur un agent pus să-l spioneze. Von Schwartzkoppen ar vrea să schimbe cafeneaua, însă s-a obișnuit acolo și individul oricum l-ar urma și altundeva.

Domnul Löbl l-ar urma, într-adevăr, și în fundul lumii. La fel ca și pe „iubita” de la Biarritz, cea pe care a condus-o acasă seară de seară, la zece pași în urma ei, fără a fi îndrăznit să-i adreseze vreodată un cuvânt. Dar pe von Schwartzkoppen tot îl va acosta: domnul Löbl are un extraordinar talent de a câștiga încrederea oamenilor și, când nu e îndrăgostit în taină de o femeie, poate fi teribil de inventiv și eficient.

Esterhazy se află undeva, pe o plajă, alături de Panizzardi. Esterhazy trebuie să mai treacă din când în când și pe la cazarmă. Acolo, le povestește celorlalți ofițeri, la popotă, că Parisul este total pervertit, dar că din acel desfrâu se pot naște și o serie de consecințe plăcute: un artist, un pictor de pe Montmartre, are un model atât de dulce, încât năzbâtiile de pe pânză nu par a fi decât niște caricaturi scârboase. Esterhazy constată că, uneori, nu este o prostie să cutreieri nopțile cu artiștii.

„Și Toulouse-Lautrec este conte, remarcă un căpitan”.

„Vă rog să mă slăbiți cu asemenea tâmpenii, se supără maiorul. Un conte trebuie să aibă o… un… mod de a-și purta trecutul!”

„Asta-i drept!” se grăbește celălalt să fie de acord și să bea un rând în cinstea acestei descoperiri.

Esterhazy nu știe mai nimic despre Dreyfus și Dreyfus nu știe chiar nimic despre Esterhazy.

Dreyfus stă în celula sa și vorbește: cu sine, cu ai săi sau cu divinitatea? I-ar fi foarte greu să precizeze. În asemenea clipe, diferențele dintre cei trei adresanți sunt cu totul ignorabile. Principalul e că vorbești. Te simți mai liber în expresie decât oricând înainte. Greutatea simțită în stomac din clipa când ai fost arestat te apasă mai puțin în timpul acestor discuții.

Apoi totul redevine la fel de neplăcut.