Refugierea amatei ruse pe malul stâng al Niprului și părăsirea orașului Herson, important nod strategic al invaziei putiniste începute în februarie a.c., a fost acuzată de mulți colportori ai propagandei moscovite ca o lovitură de berbece primită în plexul solar. Unii tac chitic, alții au început chiar s-o dea la întors: că ei n-ar fi zis…, că n-ar fi pretins… etc.
Năpârlirea și cameleonismul nu sunt ceva nou în lumea influencerilor dâmbovițeni. Ne amintim, când a căzut Ceaușescu, majoritatea publicațiilor și condeierilor s-au aliniat în spatele lui Iliescu. Apoi, țara întorcându-se încet-încet dinspre Est înspre Vest, respectivii au mai tot schimbat accente și au mai tot schimbat accente până cînd ne-am trezit cu ditamai panaramele de „lideri de opinie” care, după ce au salutat venirea minerilor, acum ne învață cum e cu anti-comunismul și binefacerile UE, sub actuala clică de la Bruxelles!
Zilele trecute, după cum o lume întreagă a văzut, Putin pieptosul, curajosul, și-a împins generalii în față, făcându-ne iarăși părtași la o mascaradă televizată, în care ministrul Apărării, numitul Șoigu (care vorbește ca o moară stricată), a aprobat fuga peste apă, pasămite, la propunerea șefului dispozitivului rusesc. Cum ar veni, o chestie între militari, nenică, Putin nici usturoi nemâncând, nici gura nemirosindu-i, neavând adică nicio legătură cu această hotărâre evident impusă de înfrângerea de pe câmpul de luptă. Penibilă tentativă de spălare, pe care Stalin ar fi orchestrat-o mai bine.
Defetiștii văd în această retragere un prim semn clar de înfrângere a Rusiei. În primul rând că se grăbesc, nu se poate vorbi chiar de înfrângere din moment ce au înhățat deja, după vechiul lor obicei, teritorii care nu erau între granițele lor înainte de „operațiunea specială” – și e puțin probabil să le mai returneze.
Iar în al doilea rând, dacă ar fi s-o spunem pe-aia dreaptă, primul semn de înfrângere a fost în februarie-martie, când marea Armată Roșie (a doua din lume?) n-a fost în stare să ia o biată capitală numită Kiev. (Nota bene: la momentul când Ucraina nu dispunea de ajutorul logistic al Occidentului care a devenit substanțial ulterior). Acela a fost primul semn că uriașul are picioare de lut.
Atunci a început să iasă la suprafață gogoașa cacealmalei rusești, dospită de altfel de multă vreme, încă de pe vremea lui Stalin, a Marelui Război Pentru Apărarea Patriei, și mai dinainte – de pe vremea țarilor.
După ce a dat un Dostoievski, un Cehov, un Esenin, un Ceaikovski, apetența acestei nații (când îmbracă haina militară) pentru sechestrarea/rechiziționarea/însușirea de lucruri care nu-i aparțin – ceasuri, frigidere, mașini de spălat, teritorii, aur, incunabule, monezi, colecții de artă, bijuterii, arhive, tot ce pică – rămâne unul dintre cele mai mari mistere de psihologie insondabilă din toate timpurile.
De altfel, sodoma comunistă – în sensul originar, de maltratare a celor lipsiți de putere – pe care au instituit-o la ei acasă și, apoi, în jumătate de Europă, s-a vrut exact o injecție de oxigen în organismul cașectic al unui imperiu ale cărui ambiții depășesc posibilitățile, pornită din seringa opiacee a “luptei pentru pace între popoare”.
Așa se face că, nu de puține ori, mai ales în timpuri istoric mai apropiate, rușii au avut nevoie de ajutor de la alții ca să câștige războaie – asta dincolo de faptul că nu se țin de tratatele pe care le semnează și pe care micționează fără nicio apăsare dacă li se dă ocazia să mai apuce câte ceva.
Dacă e să facem apel la istorie, calea predilectă a putiniștilor de a cauționa actuala agresiune din Ucraina, să ne amintim, de exemplu, că, în aprilie 1877, guvernul român a oferit, pe la Ungheni, pe podul Eiffel, acces liber trupelor țariste să ne traverseze țara spre Balcani, contra turcilor, cu condiția – prevăzută în tratatul bilateral semnat la București – ca Imperiul Rus să garanteze apărarea și menținerea integrității teritoriale a României. Toate bune și frumoase, numai că rușii s-au împotmolit la Plevna și au cerut ajutor.
Iată cum suna telegrama marelui duce Nicolae, prin care se adresa princepelui Carol I: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele.”
Destul ca Armata română să treacă Dunărea și, în final, după lupte feroce, de legendă, Osman Pașa să se predea generalului român Mihail Cristodulo Cerchez. Care a fost răsplata? Simplă. Ne-am trezit la pacea de la San Stefano, din aprilie 1878, cu trei județe din sudul Moldovei (Cahul, Bolgrad, Ismail) manglite de ruși. Harașo, tovărășie!
Decenii mai târziu, tot pe linia gogoșilor propagandistice, se înscrie și așa-zisa Mare Revoluție Socialistă din Octombrie (1917). O mascaradă instrumentată din exterior – cu Lenin aburcat de locomotiva unui tren venind de la Berlin burdușit de bani – despre care martorii spun că a semănat cu o schimbare de gardă la palat. N-a fost nicio revoluție, a fost cel mult o lovitură de palat.
Sărind alte câteva decenii, în același context al patiseriei propagandistice rusești, putem să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat, în iunie 1940, dacă Tătărescu – același care, 5 ani mai târziu, avea să se vândă pe față comuniștilor în guvernul sovietic Petru Groza – nu s-ar fi lăsat “convins” și n-ar fi cedat Moscovei, fără luptă, Basarabia, Bucovina de Nord, ținutul Herța (care nici măcar nu era trecut în anexa pactului Ribbentrop-Molotov.) Ce s-ar fi întâmplat dacă Armata română ar fi luptat? Măcar trei zile, cinci zile, o săptămână! Iată că, peste timp, ucraineni ne dau o lecție. Poate că România ar fi putut căpăta, mai târziu, la Tratatul de la Paris din 1947, alt statut. Dar n-a fost să fie.
Oare staliniștii “români” de atunci – omologii putiniștilor de azi – or fi încercat și ei să găsească tot felul de justificări etnico-istorico-geo-politico-strategice raptului teritorial stalinist cu binecuvântare germană? Poate doar membrii PCR – aflați în ilegalitate tocmai din cauză că militau pentru dezmembrarea “României imperialiste”!!! Un lucru e sigur: la 1940, în România, erau mult mai puțini staliniști – or fi fost la opt-nouă sute? – față de câți putiniști sunt astăzi, la anul 2022. Trist, dar adevărat.
Să ne întoarcem totuși la cea mai umflată gogoașă, care subzistă și astăzi – Marele Război Pentru Apărarea Patriei. Conține o minciună crasă: cum că înfrângerea lui Hitler se datorează URSS. Minciuna a fost demontată (din greșeală) de nimeni altul decât de Stalin însuși, când l-a luat gura pe dinainte la dineul Conferinței de la Teheran (1943), declarând textual: „Fără mașinile americane (American machines – în traducere în lb. engleză), Națiunile Unite nu ar fi putut câștiga niciodată războiul.”
Mai clar de atât nu se poate. Ce a vrut să spună Stalin? Păi, a recunoscut explicit că dacă americanii nu-l pompau pe toate părțile, ar fi pierdut războiul. Sacrificiul uman al rușilor a fost enorm și trebuie respectat. Dar el n-ar fi fost suficient (cum nu este nici astăzi) fără logistica și armamentul american.
Pentru cultura generală a celor interesați, să rememorăm pe scurt ajutorul cărat de americani și făcut cadou rușilor, prin legea Lend Lease, în perioada 22 iunie 1941 – 20 septembrie 1945:
Pe ruta Pacific, Marea Ohotsk: 8.245.000 tone
Pe ruta Pacific, Bering, Oceanul Arctic: 450.000 tone
Prin Atlantic, Gibraltar, Dardanele, Marea Neagră : 680.000 tone
Prin Atlantic, Oceanul Indian, Golful Persic: 4.160.000 tone
Prin Atlantic, Marea Norvegiei, Marea Barents: 3.960.000 tone
Total: 17.495.000 tone de ajutor logistic – echipament militar, vehicule, furnituri
industriale, hrană etc. (Sursa: Raport asupra ajutorului de război furnizat URSS de către Statele Unite, Departamentul de Stat, 28 nov. 1945)
Pentru comparație, Statele Unite au trimis propriilor lor trupe din Europa (în perioada ianuarie 1942 – mai 1945) un total de 22 de milioane de tone de logistică și tehnică militară. Adică, americanii au avut practic de aprovizionat aproape în egală măsură două armate: armata lor și armata Uniunii Sovietice! Știați că 90 la sută din căile ferate din Rusia sunt făcute din furniturile americane? Nu mai vorbim de debarcarea în Normandia, care i-a pus capac lui Hitler, prăbușindu-i total frontul de Est.
Nu vă e, mă, rușine? Cine a câștigat războiul? Bre, nea Kuzmin, nu ți-e rușine?
Dar întrebarea trebuie pusă altfel. Cine a câștigat pacea? Evident că rușii, care s-au trezit stâpâni peste jumate de Europă! Harașo tovărășie!
Astăzi, în agresiunea din Ucraina, ajutorul american nu mai există. Sunt doar trupeți noi, adunați cu arcanul, și-atât. Ca și în urmă cu 80 de ani, Moscova mobilizează rezerviști neantrenați, dar „proaspeți” (carne de tun), cu diferența că nu mai sunt echipați de americani, care acum – invers – îi echipează pe ucraineni. C’est la vie, c’est la guerre.
Ca și în cel de-al Doilea Război Mondial, când Stalin n-a dat doi bani pe viețile compatrioților săi (el oricum a omorât peste 10 milioane, poate chiar 20 de milioane, în URSS pe timp de pace!), nici Putin, acum, nu dă doi bani pe viețile compatrioților săi. Dar dacă Stalin avea cel puțin scuza disperată a salvării țării invadate, Putin nu are nicio scuză pentru pârțagurile lui de dictator aflat în afara timpului și într-o penibilă megalomanie (cu PIB-ul mai jos decât cel al Italiei), pe care până și Erdogan, pe unde îl prinde, îl ține în picioare ca pe o rudă săracă.
Apare că discrepanța de stadiu economic și militar (convențional) între Rusia și greii actuali ai planetei (inclusiv China) golește de conținut pretenția rusească a așa-zisei necesități de “multipolaritate geo-strategică”, trombon invocat asiduu de putiniști. Mai pe românește, Rusia, obiectiv, nu prea mai are loc la masa bogaților, poate doar pe un taburete. Iar din amintiri nu se poate trăi. Dar, în pofida acestei realități – sau tocmai de aceea! – propaganda mincinoasă a Moscovei oficiale, bună pentru gură-cască, continuă și revigorează fără jenă clișeele arhicunoscute de la război încoace.
Dacă asculți ultimul mesaj al lui Stalin, la congresul PCUS din 1952 (intrați pe youtube!), el expune, textual, gogoașa lui favorită: „Uniunea Sovietică, în timpul celui de-al doilea război mondial, a spulberat tiraniile germană și japoneză și a eliberat popoarele Europei și Asiei de sclavia fascismului.” Aceeași placă ne-o pune astăzi și ambasada Rusiei la București – că rușii ne-ar fi salvat din sclavia fascismului (ceea ce oricum nu e adevărat), fără să sufle o vorbă că ne-au băgat într-adevăr în sclavie, sclavia comunist-bolșevică. Aceeași placă a „denazificării” am auzit-o și la începutul invaziei Ucrainei. Acum s-a mai pus batista pe țambal. Dar o vor revigora oricând se vor deda din nou la măcelărirea civililor, cărora, după viol (cui mai scapă cu viață) le agață de gât eticheta „nazist”.
Din păcate, întreg mentalul rusesc este clădit pe această înșelătorie istorică, auto-halucinogenă. Și probabil nu se va schimba niciodată.
Când or să intre peste Basarabia (din nou), narativul Kremlinului va fi: „Românii de la București vor să ia Republica Moldova! Ca și când ar fi a lor! Noi, Rusia, suntem garantul independenței acestei republici. Rușii din teritoriu (pe care i-a adus Stalin ca să schimbe structura demografică a Basarabiei – n.n.) și rusofonii descendenți sunt oprimați. Am venit să-i salvăm… Vom face un referendum pentru a întreba poporul dacă vrea să intre în componența Federației Ruse. Avem binecuvântarea lui Kiril. Luptăm cu Satana!”
Aferim, ortodoxie!
Ai putea sa elaborezi? Altfel aduce a ”ba p-a mă-tii”.