„Sunt decenii de erodare a ONU de către marile puteri și reticența lor de a da mai multă putere statelor mici și mijlocii.”
M-am întrebat la ce putere se referă autorul.
Și asta indiferent dacă țara respectivă are o populație de un milion de oameni, dacă economia sa se bazează doar pe producerea de brânză de capră și dacă plătește o contribuție ONU de 1 dolar pe an.
Teoretic, țările mici au mai multă putere decât marile puteri. Țările mici, foarte multe, se aliază din spirit de solidaritate împotriva câtorva țări puternice, de multe ori doar împotriva uneia singure, și trec orice rezoluție ONU de condamnare, prin puterea votului.
Abia aici apare diferența între puterea teoretică a votului și aplicarea lui concretă.
Acesta este un vot steril deoarece nu există posibilitatea punerii lui în practică fie din cauza unui veto din Consiliul de Securitate, fie a lipsei unei componente militare ONU capabilă să impună aplicarea oricărei rezoluții a organizației.
Este vorba de Consiliul de Securitate ONU unde dreptul de veto al statelor membre permanente, a devenit un instrument fără valoare și chiar o stavilă pentru stabilitatea păcii globale.
Cel mai recent exemplu îl constituie invazia Rusiei în Ucraina, Consiliul de Securitate fiind legat de mâini și de picioare din cauza veto-ului rusesc.
Și chiar dacă ar trece o rezoluție împotriva Rusiei, ONU nu o va putea aplica deoarece nu are decât o caricatură de forță militară de intervenție, cea a Căștilor Albastre.
De aceea, consider că ONU ar trebui să se reformeze fundamental prin eliminarea impunerilor ideologice, prin modernizarea principiilor de guvernare și a structurii organizatorice, mai ales a Consiliului de Securitate, precum și prin crearea unui puternic organism militar propriu capabil să mențină ordinea mondială.
Fără aceste reforme, lumea va deveni un sat fără câini care va continua să evolueze spre destabilizare, fiecare încercând să-și facă singur dreptate fără să respecte legile conviețuirii globale.
Dar probabil nu există nici voință, nici interes mai ales că acest statu-quo convine statelor cu tendințe expansioniste, fie teritoriale, fie ideologice, fie religioase.
Și atunci, oare folosirea retoricii „bietelor țări mici asuprite la ONU de țările puternice” nu este doar o abatere a atenției de la necesitatea stringentă a reformării unui ONU anacronic?
Mircea Popescu
Ha ! Ha ! A mai fost unul prin 1905, e drept, Popa, nu Popescu, care a propus reforma imperiului austro-ungar! 🙂 Ei și ce a ieșit ? Primul război mondial ! Eu zic așadar că ar trebui să o lăsați mai moale cu ” reformele „.