Este vacanţă. Pentru unii, puţini la număr, vacanţa înseamnă călătorii pregătite din timp, iar pentru cei mulţi, o retragere anxioasă în cavernele melcoide din ghetou. O senzaţie de mare disconfort atât pentru aceia care ajung în vilegiaturile lor pe aici, dar şi pentru cei nevoiţi să rămână legaţi de sărăcia locului, precum rumânii din vechime pe domeniul boieresc. Sărăcia s-a substituit, într-un mod foarte interesant, autorităţii boiereşti de odinioară faţă de omul simplu.
La 1869 traversa Valahia un neamţ, care, fiind pe drumul dinspre Giurgiu către Bucureşti, îşi aminteşte: „Înaintam destul de încet, căci aproape ne scufundam în clisă. La fiecare sfert de oră, valahii trebuiau să coboare şi să scoată cu ajutorul cuţitelor lor lungi glodul dintre spiţele roţilor ca să putem merge mai departe”. Călătorea de trei ceasuri fără să vadă măcar prima staţie de poştă, iar când a ajuns acolo, a descoperit „o baracă prăpădită din lemn, un puţ pentru adăparea animalelor şi o păşune pe care aleargă în voie caii”. Unii dintre funcţionarii „poştei” fugeau în timpul nopţii. Dacă vreunul era descoperit din întâmplare de surugiii plecaţi în recuperarea lui, trebuia „convins prin multe vorbe de îmbărbătare şi prin bacşiş ca să-şi îndeplinească mai departe îndatoririle de surugiu”. Nu-i vorbă, de muncă, românii fug şi azi şi ce minune nu face bacşişul pentru un zidar care-ţi înnoieşte casa, deşi plata şi-a cerut-o cu anticipare!
Bucureştiul, „oraşul boierilor”, era dezarticulat, hărţile sale fiind greu de înţeles: „Aici s-a ridicat un palat, dincolo un bordei; aici s-a tăiat un parc, dincolo a rămas un loc liber, un iaz, un crâng printre case. Nicăieri ordinea lipsită de farmec a locuinţelor păturii de mijloc nu ocupă mult loc”. Neamţul nostru, pe nume Richard Kunisch, descoperea faptul că „oraşul boierilor” avea o societate duală compusă din aristocraţia şi sărăcia bordeielor „tihnite”; o realitate descrisă şi de Emil Cioran în anii ’20: „În România trăiesc două categorii de oameni: cei sărmani, din care era alcătuită mai toată ţara, şi câţiva şarlatani, câţiva paraziţi care exploatau mizeria celor dintâi”. Asta era realiattea interbelicului. Cincizeci de ani mai târziu, ţara era compusă tot din două categorii sociale distincte: „Cei care mai au acces la câte un mic secret de stat şi cei care trăiesc aidoma muştelor” (I.D. Sîrbu). În ceea ce priveşte realitatea socială a zilelor noastre, puteţi şi singuri, dragi cititori, să faceţi cuvenitele comparaţii.
Cum arăta o stradă la 1869? „Dar se potriveşte oare acest cuvânt aici?”, se întreba Kunisch. Căci „de jur împrejur” zăreşti „pajişti, case ţărăneşti şi grădini, ici-colo, desigur, şi câte o băltoacă sau câte un şanţ. Trec turme de porci, câini zac tolăniţi poeste tot. Iată, acolo e un ţigan cu vioara, în faţa lui câţiva bărbaţi valahi joacă un joc ciudat, uniform, se învârt în cerc cu paşi mărunţi, se lasă în jos, se ridică, bat din călcâie”.
Oraşul era precum „o grămadă de sate vârâte unele într-altele. Dar printre ele zăreşti deodată o vilă zveltă, o locuinţă impunătoare sau o biserică. Scena se schimbă. Aici se ridică şiruri de case, formând străzi înguste. Vehicule de transport şi animale de tracţiune, câini, vânzători de harbuji şi băieţi care strigă să-şi vândă prăjiturelele se îmbulzesc şi răscolesc grămezile înalte de praf, transformându-le în nori denşi. (…) Trăsurile trec una după alta un şir nesfârşit, neîntrerupt. Pentru pietoni, pe ambele părţi ale străzii, rămâne puţin loc”. Oraşul de azi, la alţi parametri, desigur, se aseamănă cu cel de odinioară prin aceeaşi dezorganizare, aiureală, îmbrânceală, lume pestriţă nevropată, alergând care încotro pentru un scop nedeterminat. Locul trăsurilor care înfundau circulaţia oraşului a fost luat de mulţimea autovehiculelor, care, într-un oraş lipsit de proiecte urbanistice, vor sufoca curând orice libertate de circulaţie.
Pe pământ valah sunt multe geografii fără răspuns, căci „România nu şi-a găsit încă istoriograful”, dar aici poţi întâlni finalităţi nebănuite, „deşi bogat pământul, pustii şi necultivate se întind nemărginitele bărăganuri”. Dar, poate că, viitorul acestei ţări nu se află în geografiile sale mişcătoare, ci tocmai în acest oraş al „strălucirii europene şi al fastului asiatic, în oraşul sărbătorilor şi al plăcerii fremătătoare!”. Dar, pe de altă parte, „aceşti oameni mai au multe de învăţat până să se civilizeze complet”.
La plecarea din Bucureşti, Kunisch a ieşit în strada „plină de care, de turme de vite şi de haite de câini” pentru a comanda o trăsură. După un timp, „în faţa mea se opreşte unul din acele care, o cotigă mică, scundă, asemănătoare cu căruţa valahă. O pătură murdară, întinsă pe paiele risipite înăuntru, constituie locul pe care se stă, un flăcău zdrenţuros, învăluit în abur de usturoi, mână de funii un căluţ pricăjit. Am preferat murdăria şi praful drumului acestui vehicul respingător şi am plecat pe jos. Unde străzile erau pavate, ţi-ai fi dorit să nu fie, unde nu erau, te scufundai probabil pe ploaie, iar pe vreme uscată era atâta praf încât acoperea totul în câteva minute cu un strat cenuşiu”.
Peisajul acesta de la 1869 se aseamănă întrucâtva cu vremurile ploioase când încerci să găseşti un taxi şi dacă se întâmplă prin hazard să găseşti vreunul, comanda îţi este refuzată fie pe motiv de distanţă prea redusă, fie nu-i convine direcţia, căci de acolo nu poate primi cu uşurinţă o comandă nouă. Şi aşa, de nevoie, te resemnezi la un slalom printre băltacurile oraşului. Aceeaşi viaţă, aceeaşi geografie, acelaşi peisaj uman fluctuând între „strălucirea europeană şi fastul asiatic”, cu iluzii de mai bine.
Destinul este locul şi momentul în care te naşti
Geografia este destin prin locul şi momentul în care te naşti. Să le luăm pe rând. Întâi despre locuri. România are o geografie fluctuantă şi nu întâmplător: chiar vieţile noastre sunt teribil de fluctuante! Dacă plouă trei zile dispar sate, dealuri, oraşele se ruralizează, iar câmpiile şi văile devin hidronime de-a dreptul înspăimântătoare. Prin grija baronaşilor au dispărut păduri, iazurile au devenit heleşteie şeherezadiene, pe când drumurile naţionale îşi schimbă singure traseele după cum decide muntele ce-şi revarsă surplusul de nămol. Dar cu nămolul uman cum rămâne?
În această geografie mişcătoare, nesigură pe toponimii şi hidronimii, pe bună dreptate se pune întrebarea „ce este în realitate România?”. Să n-avem grijă. Întrebarea aceasta au pus-o şi alţii acum 150 de ani! „Iată un nume care nu figurează în nici un dicţionar, pe nici o hartă geografică şi pe care limbajul diplomatic nu şi l-a însuşit încă”, spunea pe la 1869 Ulysse de Marsillac. Peste o jumătate de veac, coordonatele geografice erau descrise într-un mod irevocabil de Emil Cioran: „În Europa, fericirea se termină la Viena. Mai departe, nenorocire peste nenorocire, dintotdeauna”. România creează incertiduini de genul: uite 2007, nu mai este 2007. Este 2008 şi de ce nu 2015? Ce contează acolo unul, doi sau zece ani? Deosebirea ar fi de parametri culturali, căci Europa înseamnă ritm, decizie, perseverenţă, atribuţii îndeplinite şi riscuri asumate. România înseamnă un mers dezarticulat, atemporal, neant puturos, uite demisia, nu e demisia, baronul anchetat, speriat de ochii prostimii, dar eliberat, şi ţara se îneacă în timp ce baba se piaptănă prin Grecia sau aiurea etc. Nu-i de mirare că ne aflăm de o mie de ani la porţile Orientului. Aceasta nu înseamnă că am rezistat acestuia. Este o iluzie. De fapt este vorba de cu totul altceva: suntem atât de alunecoşi încât şi Orientul a refuzat să ne primească înăuntru. Şi să cerem asta Occidentului, trebuie să avem tupeu! Occidentul înseamnă o geografie care-şi asumă destinul, şi nu o geografie care te evacuează din istorie! Căci acum vine partea tristă a problemei: momentul în care te naşti sau chestiuni de geografie umană. Aici sunt mai multe tipuri de cartografii pe care le puteţi cerceta şi singuri, dragi cititori: o geografie a chipurilor, una a trupurilor şi a vestimentaţiei, o hartă a fetelor de la pagina X, o cartografie a preocupărilor, alta a cuvintelor folosite în mod uzual. Toate aceste geografii umane însumate au fost definite de alţii mai lucizi, înaintea noastră: „tinereţe ciudată” (Gellu Naum), „tristeţe sublimată” (Constantin Fântâneru), „grozavul întuneric” (Ştefan Petică), „ţară tristă, plină de humor”, unde „geniile întristate” mor rotindu-se perpetuu într-un „cerc barbar şi fără sentiment” (George Bacovia).
Există sentimenul că nimic nu se leagă, pe nimeni nu mai interesează nimic, mai ales când lucrezi opt ore pentru a-ţi plăti biletul de autobuz şi factura galopantă la întreţinere. Suntem nevoiţi să ne obişnuim cu o geografie nisipoasă, să ne familiarizăm cu noi hărţi fiscale pe care trebuie să ghiceşti coordonatele, care nu apar. Să descoperi singur pe unde s-ar afla o posibilă trecătoare printre mlaştinile fecunde ale TVA, sau abisurile preţurilor rotunjite în mod misterios cu trecerea la leul greu. Greutatea lui nu stă într-o evaluare comparativă cu alte elemente ale faunei similare de prin alte locuri, ci din cauza neputinţei lui de a se adapta într-o rezervaţie umană.
În România se trăieşte doar prin suprapuneri de hărţi: geografice, istorice, comportamentale, cum doriţi. Intraţi într-o primărie şi veţi vedea paleoliticul măsurându-vă din priviri şi oprindu-vă că aşa vrea el, apoi o antichitate barbară, de satrap persan, desconsiderându-vă din spatele ghişeului, iar alături, un neolitic întârziat prin evul mediu levantin, care rezolvă problemele marilor aventurieri, numiţi prin alte geografii „exploratori”, iar la noi condotieri, samsari, pârlaci sau drângăleţi politici.
Ţara noastră „a căzut în timp”, iar în faţa neantului social nu poţi decât să-ţi „improvizezi destinul”, trăit ca o ratare anticipată. Iată un reper, care, deşi s-a consumat cu peste o sută de ani în urmă, încă respiră prin colbul asfaltului. Un călător străin aflat în trecere prin Bucureşti este dezorientat de geografia simbolică a locurilor. A cerut să fie adus la un hotel şi iată ce a găsit: „Încăperea în care am fost condus nu conţinea aparent nimic de prisos: căci în afară de o fereastră şi de o uşă, de un pat, de un divan, de un cămin şi de o masă grosolan tăiată nu era nimic înăuntru. În fapt însă aproape toate erau de prisos: uşa deoarece nu se închidea şi stătea larg deschisă; fereastra deoarece din lipsa zăvoarelor nu putea fi nici ea închisă; patul fiindcă era prea murdar ca să se poată dormi în el; căminul, în fine, pentru că o astfel de cameră iarna era probabil de neîncălzit; din fericire începuse deja vara. Hanul, ce purta numele fudul de Hôtel italiano, părea să fi fost expres făcut după modelul acelor gazde de hoţi ale căror descripţii îmi rămăseseră întipărite în minte încă din copilărie” (Richard Kunish, 1861).
În România nimic din ceea ce pare a fi nu este în realitate. Eşti promovat şi aştepţi promovarea să se manifeste pecuniar, iar apoi, după o lună, te trezeşti că a primit-o altul! Înţelegeri care nu se respectă, evenimente care se anunţă şi, în aşteptarea derulării lor fireşti, descoperi că de fapt nici nu au existat. Oameni cu chipuri torpilate nu neapărat de grijile zilei de mâine, căci această grijă există de când cu omul de Cro Magnon, ci de oscilaţiile unor repere care ar trebui să existe în viaţa noastră şi, cu trecerea anilor, de la copilărie la maturitate, descoperi că aşa-zisele repere nu au existat vreodată. Singurele repere reale sunt ridurile neputinţelor, care brăzdează chipurile părinţilor noştri. Priviţi mai cu atenţie neputinţa bătrânilor noştri anonimi şi veţi descoperi modul de viaţă care vă aşteaptă. Căci aşa cum străluceşte apusul de soare, aşa ne este de însorită ziua. Chiar dacă cei mai mulţi dintre noi, din nefericire, poartă ochelari protectori. Cu ajutorul lor ne furăm căciula, nu vedem pe unde călcăm, ce peisaje umane se desfăşoară împrejur, căci geografia este destin!
