Ştiu, tribunele britanice de fotbal n-au fost mereu o lojă de teatru. Nu sînt cu totul nici acum, după ce mai multe rînduri de morţi au scos the hoolingans în afara stadioanelor, lăsînd Anfield Road, Wembley sau Stamford Bridge pentru aristocraţia proletară a lumii suporterilor de fotbal. Ştiu, a fi suporter de fotbal e un alt fel, mai civilizat, de a fi membru al unui trib. Contemporan, decent adesea, dar trib .
Cu niște minute, ore sau zile în urmă, mai înspre ziua lui Cain și Abel, la începerea meciului, cînd fanii lui Liverpool, contracaraţi sonor de cei ai lui Manchester United, au inceput să cînte ”You never walk alone” , imnul celebru al echipei zise ,, Cormoranii ,, , unghiul meu de privire asupra tribalităţii, suportericească sau nu, mi s-a schimbat. Nu pentru prima oară .
Desigur, şi refrenul din titlu are contribuţia lui la pielea de găină care m-a acoperit, brusc . Nu, nu sînt neapărat fan Liverpool. Dar , aşa ne-adunător în turmă cum sînt, am înţeles, pentru cîteva secunde, cum e cînd nu mergi singur. Niciodată .
Sună patetic, probabil, şi oleacă siropos, posibil . Dar, cînd funcţionarii religiei clasice nu prea mai reuşesc să-i convingă pe credincioşi că Mesia e mereu cu ei, chiar dacă întîrzie cam mult cu revenirea pe pămînt, ar fi aiurea să ne mirăm că oamenii se roagă pe stadioane, cîntînd, să nu mai fie singuri. Niciodată.
Dacă asta vi se pare patetic, sau doar o găselniţă de duminică, e ok. Cred însă că un învăţător din Galileea, rabi Ieșua adică, după ce ar vorbi o seară cu Jürgen Klopp, bunăoară ( fost antrenor legendar și cu totul rabinic al ,, Cormoranilor ,, ) , ar rămîne un pic pe gînduri. Iar asta, cu riscul să vă uitaţi lung la mine, nu mai e deloc patetic .
Nimic despre cele 3 milioane de brits care au demonstrat ieri la Londra?