Autorităţile din domeniul medical şi cele politice au încercat să ascundă adevărul în legătură cu uriaşul scandal al sângelui contaminat ce a dus la moartea a 3.000 de persoane în Marea Britanie între anii 1970 şi 1990, conform concluziei unei anchete publice ce s-a desfăşurat timp de 7 ani.
Acest scandal, legat de contaminarea a mii de persoane cu virusul hepatitei C şi cu HIV după ce au primit transfuzii de sânge, „ar fi putut fi în mare măsură evitat”, susţine în raportul său fostul judecător Brian Langstaff, care a condus ancheta.
De asemenea, conform anchetei, acest scandal nu a fost rezultatul unui accident, fiind urmarea unui adevărat „catalog” de greşeli din partea guvernului şi medicilor, transmite şi Reuters.
Brian Langstaff a precizat că peste 30.000 de persoane au primit transfuzii cu sânge infectat şi alte produse conexe în anii ’70 şi ’80 din partea Serviciului public Naţional de Sănătate (NHS) din Marea Britanie, rezultatul fiind „vieţi, visuri şi familii distruse”.
Folosirea sângelui infectat, în pofida riscurilor cunoscute, a produs mii de victime şi în SUA, Franţa, Canada şi în alte ţări, parţial după ce deţinuţi din SUA şi oameni din alte grupuri de risc ridicat au primit bani pentru a dona sânge.
În Marea Britanie aproximativ 1,250 de persoane care sufereau de boli ale sângelui au fost infectate cu HIV, dintre care aproximativ 380 de copii, conform anchetei. Trei sferturi dintre cei infectaţi au murit.
„Acest dezastru nu a fost un accident. Infecţiile s-au produs pentru că cei în poziţii de autoritate – medicii, serviciile de transfuzii de sânge şi guvernele succesive – nu au pus siguranţa pacienţilor pe primul loc”, a subliniat Langstaff, care a mai precizat că victimele şi urmaşii victimelor au dreptul la compensaţii financiare.
Guvernul britanic, care în 2015 susţinea că aceste transfuzii de sânge infectat „nu ar fi trebuit să se întâmple niciodată”, a fost de acord în 2022 să plătească despăgubiri în valoare de 100.000 de lire sterline celor afectaţi.
Sângele infectat şi produsele derivate, unele dintre care au fost importate din SUA, au fost folosite pentru transfuzii care nu au fost de fiecare dată necesare din punct de vedere clinic şi pentru tratarea unor afecţiuni ale sângelui aşa cum este hemofilia.
Bolnavii de hemofilie au primit concentrate Factor 8, deseori importate din SUA sau Austria, care aveau un risc crescut de a produce hepatite. O parte dintre concentrate erau contaminate cu HIV în anii ’80, conform anchetei, dar autorităţile nu au reuşit să treacă la alternative mai sigure şi au decis în iulie 1983, la un an după ce riscurile au apărut, să nu suspende importul acestora.
Eşecurile sistemice au dus la infectarea cu HIV a 80 – 100 de persoane prin transfuzie, se spune în anchetă, iar aproximativ 26.800 de persoane au fost infectate cu hepatită C, adesea din cauza primirii de sânge după naştere sau după o intervenţie chirurgicală.
Pacienţii au avut de suferit din cauza complezenţei medicilor cu privire la hepatita C şi a reacţiei lor prea lente cu privire la riscul de îmbolnăvire de SIDA, agravate şi de absenţa scuzelor şi a unor reparaţii semnificative, conform anchetei.
Judecătorul Brian Langstaff a precizat că pacienţii au fost expuşi la riscuri deşi se ştia foarte bine că sângele poate provoca infecţii hepatice grave.
Practici de tratament care ar fi putut reduce riscurile nu au fost adoptate, a adăugat el, subliniind că, până în 1984, a fost colectat sânge pentru transfuzii de la deţinuţi, populaţie cu o prevalenţă mai mare a riscului de hepatite.
O parte dintre victime au fost trădate de medici fiind folosite în teste clinice fără a li se aduce la cunoştinţă acest lucru şi fără a li se solicita consimţământul informat.
„Va fi uimitor pentru oricine va citi acest raport că aceste evenimente au putut să aibă loc în Marea Britanie”, a mai spus Langstaff.
Ancheta publică britanică, care a fost deschisă în 2018, nu are puterea de a recomanda urmăriri penale pentru cei vinovaţi, mai notează Reuters.
Ce i-a convins pe oameni că SIDA este cauzată de un virus? Montagnier a răspuns că de-a lungul anilor că se pare că a fost dezvoltat un tratament eficient, iar acest lucru a fost o dovadă suficientă pentru existenta HIV care duce la SIDA. Cu alte cuvinte, virologii nu au argumente virologice pentru teoria conform căreia HIV duce la SIDA, în schimb, ei obțin dovada ipotezelor lor de la medici, care oferă un feedback pozitiv spunând „Sigur, SIDA (hepatita C, Covid etc) este o boală virală care răspunde la un tratament antiviral”. Pacienților li se administrează un tratament antiviral pe tot parcursul vieții ori se vaccineaza sectiuni sociale intregi pe care-i tratăm de obicei fără nicio boală clinică, doar pe baza unor markeri surogat din teste fraudate, cum ar fi celulele CD4 și încărcătura virală, care în cele din urmă pot fi măsurate prin PCR, metoda inventată de Kary Mullis care spunea despre metoda sa: „Este o prostie să amplifici ceva care este detectabil doar prin PCR și este practic zero; va fi tot aproape de zero”. Seef et. al a publicat un mare studiu în Annals. of Internal Medicine, care a fost efectuat cu serum congelat de la soldați din WW2. O urmărire de peste 45 de ani a arătat că practic nu există diferențe între bolile hepatice ale persoanelor pozitive și ale persoanelor negative. Acest lucru duce la considerarea că riscul ca o persoană pozitivă să dezvolte ciroză hepatică mai târziu în viață a fost masiv supraestimat și face ca teoria mai plauzibilă să fie că substanțele toxice pentru ficat precum alcoolul, drogurile ori vaccinurile, numite „cofactori”, sunt de fapt factori principali și, prin urmare, un test de hepatită pozitiv, nu are nici o relevanță clinică. În consecință, tratamentele antivirale pentru pacienții pozitivi nu au absolut niciun sens. Dar au pentru producătorii lor.