Guvernul britanic tolerează, așa cum arată Financial Times, scurgerea din fondurile publice (prin programul de inversare a reducerii cantitative a Băncii Angliei) a 9,3 miliarde de lire sterline în fiecare an. Același guvern se luptă în parlament pentru a lua 6,25 miliarde de lire sterline de la cetățenii care au cu adevărat nevoie de acest sprijin. Până în 2029, cheltuielile publice se vor reduce în toate sectoarele, cu excepția apărării și sănătății. Față de anul 2010, educația va primi mai puțin cu 5%, justiția și sistemul penitenciar cu 15% mai puțin, pensiile și securitatea sociala cu 30% mai puțin, autoritățile locale cu 50% mai puțin. În plus, investițiile guvernului britanic sunt la doar 5% din ceea ce ar fi necesar ca productivitatea să se poată măsura cu cea din China sau Statele Unite.
Sursa acestor dezechilibre trebuie căutată cu decenii în urmă, în anii 1980, când economia britanică arăta așa cum românii sperau, în anii 1990, că va arăta și economia țării noastre ieșită de sub comunism. Lucrurile aveau însă să se schimbe. Margaret Thatcher a ajuns la putere hotărâtă să aplice Marii Britanii o terapie de soc, pentru a pune economia în mișcare. Instrumentele ei au fost austeritatea (cu reduceri masive de cheltuieli publice), distrugerea calculată a industriei necompetitive și privatizările – în special utilități, gaz, electricitate, apă. Guvernul a vândut și drepturi de exploatare pentru petrolul din Marea Nordului. Thatcher a așteptat în van ca mediul privat să investească profiturile astfel obținute in economia productivă. Trebuia să găsească o sursă de creștere economica care să compenseze efectele terapiei sale de șoc.
Așa cum pentru Norvegia sau Olanda această sursă au fost gazele și petrolul din Marea Nordului, pentru Marea Britanie a fost dezlănțuirea bancherilor: s-a renunțat la separarea dintre cei care tranzacționează acțiuni și cei care îi consiliază pe investitori (și astfel s-a ajuns la o mulțime de fuziuni și achiziții), s-a renunțat la comisionul minim pentru tranzacționare pe bursa de la Londra și astfel costurile tranzacționării au devenit mai mici, firmele străine au primit dreptul de a deține firme de brokeraj în Marea Britanie și astfel piața londoneza s-a deschis pentru băncile internaționale.
Thatcher a dat legea prin care locatarii din locuințele publice din marea Marea Britanie dobândeau dreptul de a-și cumpăra casele. Nu au putut face asta decât acei angajați care nu au devenit șomeri după valul privatizărilor și financiarizării economiei britanice. Aceștia s-au împrumutat masiv pentru a-și cumpăra locuințele. Efectul a fost multă bucurie pentru bănci și apariția unei noi categorii sociale – pensionarii milionari -, dar și explozia prețului locuințelor și al chiriilor, pe măsura ce noii proprietari au început să tranzacționeze mai departe imobilele și să se îmbogățească.
Rezultatul reformelor din anii 1980 a fost o explozie a prețului acțiunilor care a ascuns pentru o vreme pierderile uriașe la nivelul productivității și la nivel fiscal. Modelul Thatcher a rămas în picioare și în timpul guvernării laburiste a lui Tony Blair și Gordon Brown. Acest model a fost considerat un triumf al nivel politic și cultural, pentru că o mulțime de muncitori au devenit repede milionari. Însă totul s-a bazat pe un soi de schemă Ponzi a financiarizării economiei și nota de plata a venit în cele din urmă.
Noii îmbogățiți și copiii lor au început să plătească mai mult pentru niște servicii tot mai proaste – căi ferate, energie, canalizare, sănătate. Acum, nepoții lor nu mai au acces la locuințe decente, la educație gratuită, la un sistem de sănătate bun și nici la slujbe bune, deși Marea Britanie este, după toate standardele, o țară foarte bogată.
Criza financiara din 2008 a făcut ca Banca Angliei să emită aproape o mie de miliarde de lire sterline pe care i-a pompat în sistemul bancar, pentru a menține bula acțiunilor pe care se baza economia și care aducea voturi guvernanților. Ulterior premierul Boris Johnson a ajuns să promită ajutoare pentru electoratul său bogat – a promis că niciun pensionar milionar nu va trebui să-și vândă casa pentru a plăti îngrijirile medicale. Ceva similar se întâmplă și cu actualul guvern Keir Starmer, cu toate că este un guvern laburist: cheltuielile guvernamentale sunt ținute cât mai jos, fără vreo atenție pentru investiții în capacități de producție, însă cu multă atenție la sustenabilitatea datoriei; intervenția statului este îndreptată către segmentul înstărit al populației și către corporații, iar pentru asta este nevoie de resurse obținute prin supunerea celor care nu au acțiuni sau imobile scumpe la o cură de austeritate, la chirii tot mai mari și credite ipotecare tot mai scumpe.
”Asta înseamnă că nu există alternativă? Nu! Marea Britanie este o țară bogată. Falimentul statului bunăstării este o alegere politică, o alegere colectivă – chiar dacă una profund nedemocratică. O variantă este ca Marea Britanie să continue să umfle prețul acțiunilor pe spezele unei majorități care nu deține acțiuni și care sunt condamnați la austeritate în numele unei democrații a acționarilor.
O altă variantă este ca statul să ia din mâna piețelor furnizarea unor bunuri esențiale într-o societate civilizată (locuințele ieftine, educația superioară, îngrijirea bătrânilor), pentru că piețele au arătat ca nu pot să se ocupe de asta nici în mod eficient, nici echitabil. Asta înseamnă că prețul acțiunilor va scădea, însă la un nivel sustenabil. Acesta este prețul salvării a jumătate din populație de sălbăticia pieței imobiliare. Asta înseamnă crearea unei bănci publice pentru investiții și un oarecare control asupra Băncii Angliei, care a dat socialism pentru bancheri și acționari și austeritate pentru restul”, scrie Yanis Varoufakis.
Mai înseamnă și a pune capat iluziei că poate exista o piață a energiei: oricât ar ploua și s-ar umple lacurile de acumulare, oricât de mult ar bate vântul și s-ar roti turbinele, englezii și europenii, în general, plătesc ca și cum energia pe care o consumă nu ar fi produsă la un cost marginal, ci din cel mai scump gaz lichefiat din Texas, adus peste Ocean cu vaporul, după ce Europa a rupt-o cu Rusia lui Putin. Piața competitivă a energiei este undeva la limita absurdului, câtă vreme în casa consumatorului sau în curtea uzinei intră un singur cablu; în aceste condiții, a lăsa lucrurile în grija ”pieței” înseamnă a ajunge la monopol mascat. Însă guvernele, sub înțeleapta conducere a Comisiei Europene și spre marele profit al unor companii care nu ar trebui să existe, au decis să simuleze o piață. Brokerii și consultanții au primit voie să fuzioneze și să financiarizeze Europa în ultimele decenii, dar companiile de electricitate, odată privatizate, au fost sparte în producători, distribuitori și o mulțime de subcontractanți care joacă pe această piață ca la cazino, mizând pe niște reguli aberante ale tranziției verzi aberante, pentru că au fost concepute pornind de la prețul mic al gazelor (din Rusia).
”Ar fi minunat dacă guvernele ar alege această ultima variantă. Însă vă puteți imagina că vreun partid politic va propune a doua variantă, câtă vreme noii îmbogățiți i-ar demoniza imediat pe acești politicieni? Eu-mi pot imagina.
Sunt zece ani de când am fost ministru de Finanțe în Grecia și îmi iau libertatea de a face o comparație între Marea Britanie și Grecia. Este dificil, pentru că sunt țări foarte diferite. Spre deosebire de Marea Britanie, unde austeritatea este aleasă prin vot, în Grecia a fost impusă de forțe externe, așa cum o armată invadatoare impune termenii capitulării țării pe care o învinge în război. Totuși există o similitudine importantă: doi miniștri de centru-stânga care au fost aleși pentru a încheia austeritatea britanică nu au făcut decât să permanentizeze, din dorința de a fi pe placul unui electorat care nu ar fi votat niciodată pentru ei. Soluția pentru a scăpa din acest cerc vicios este ca guvernul să nu mai țină seama de ceea instituțiile financiare de la Londra cred sau râvnesc”, scrie Varoufakis.
@Numai in economia de razboi Rusia produce armament si munitie de 5 ori mai mult decat NATO la un loc. De aceea PIB e un cacao mare si tare.
drept urmare…urmasii lui That Cher au transformat Londra in santier naval de uscat si au inceput sa construiasca ‘iceberg houses’ cu navigatori rusi pe care sa-i ghideze spre Titanicul rusesc..: Guryev pe crucisatorul Witanhurst in Highgate, Abramovici pe vedetele din Kensington, Usmanov pe galerele din Sutton Place.
nu trebuie sa fii prea mare filozof (sau finantist-economist!) ca sa intelegi ca niste milenii care ar fi trebuit sa fie de dezvoltare si civilizare pentru toti ne-au adus in pragul colapsului din cauza segregarii intre bogati si saraci care devine din ce in ce mai evidenta si acuta …civilizatia „occidentala” (ca termen extins!) a adus planeta spre o forma nesustenabila de „civilizatie” din cauza lacomiei si arogantei unei plutocratii care, se va vedea cat se poate de curand, nu va putea exista fara „restul lumii” …chiar daca unii dintre ei mizeaza pe razboi pentru reechilibrare si recastigarea controlului total (sub pavaza, extrem de falsa, a tehnologiei si banilor!) efectele negative vor fi la fel de mari si pentru ei…sic transit gloria mundi!
De câte ori am spus eu că PIB-ul nu indică puterea unei economii ci este un simplu indicator financiar, folosit de sistemele politice occidentale pentru a se umfla în pene că economiile lor contează.
Rusia singură produce mai mult decât următoarele 4-5 economii europene iar împreună cu China sunt probabil mai puternice decât toată SUA+UE (poate, dacă înțelegeți acest lucru, înțelegeți și discrepanța dintre declarațiile oficialilor UE și ce sunt capabili să pună la dispoziția agresorului Ucraina și de ce astăzi Rusia nu are nevoie de China ca să bată toate armatele statelor din coasta sa vestică).
Dacă ne-a mâncat în… să alegem idioți care s-au apucat să scormonească bârlogul ursului, acum n-avem decât să culeg roadele prostiei noastre…