Adeseori am sentimentul că trăiesc în mijlocul unei populaţii vegetative, fără existenţă istorică şi lovită de sterilitate socială. Oricât ai scrie despre lucruri care nu merg, de ilegalităţi în curs de desfăşurare sau despre antidoturi împotriva cangrenei sociale, nu există reacţie în corpul social. Atomizarea socială pare a fi deplină.
Poate nu întâmplător oraşele noastre nu au o agora unde oamenii să se poată întâlni fără a-şi propune asta, să-şi vorbească fără a se gândi neapărat la acest lucru ca la o obligaţie de serviciu. Nu avem o agora şi din cauza faptului că mai toţi şefii, şefuleţii au o suferinţă gravă numită agorafobie. Spaima faţă de mulţimea adunată sau, mai grav, de posibila întâlnire pe stradă a mai mult de trei persoane necunoscute cu care ar trebui să schimbe cuvinte. Trăiesc şi conduc închişi în birourile lor, asemeni unor ciumaţi care-şi refuză internarea în lazareturi tocmai pentru a-i distruge şi pe alţii cu minunata lor contagiune fatală.
Zilele care trec trase la indigo pentru cei mai mulţi dintre noi, chiar şi pentru aceia care îşi mai permit şi variaţia de peisaj, reprezintă consecinţa unei îndelungate convieţuiri în mijlocul unor cadavre vii, aduse în această stare tocmai pentru a nu mai pune probleme celor care nu le pot rezolva şi nu au chef să se implice în depistarea lor măcar.
Sentimentul de inutilitate istorică este trăit din nefericire doar la nivel insular de aceia care ştiu şi au puterea să schimbe câte ceva în peisajul apropiat, însă orice adiere de vânt reprezintă un semnal de alarmă, de posibilă prăbuşire pentru înţepeniţii social, stăpâni peste vieţile celor mulţi, fără voia lor.
Am constatat cu trecerea anilor un proces foarte interesant – cum se face trecerea de la atenţie la indiferenţă socială. Cea mai sporită grijă există pentru categoriile de vârstă preşcolară cu extensie pentru clasele I-IV. După aceea se trece treptat, gradual, către treptele neantului cultural şi atomizării sociale. Începând cu vârsta de 14 ani şi mai acut după 18 ani, descoperi cu amărăciune şi uneori cu spaimă că nu există alternative la dorinţele tale de a merge mai departe. Nu ştii către ce direcţie să-ţi îndrepţi voinţa şi paşii, diplomele fără şpăgi şi pile ca sprijin ulterior sunt lipsite de consistenţă socială.
Sentimentul de inutilitate istorică este trăit diferit cantitativ şi calitativ de toate palierele sociale. Cunoaştem asta după paleativele obţinute de cei mulţi în fuga lor din faţa atomizării cangrenoase (ciupercari, căpşunari etc.), dar avem şi mulţi luptători, care preferă să plece pentru a se confrunta cu o realitate dură şi palpabilă decât cu o negură socială înşelătoare, care trişează la fiecare secundă şi refuză confruntarea directă pentru a-şi păstra fotoliul comod al unei funcţii tot mai golite de conţinut.
