„Solomoane, te-am depăşit!“ au fost cuvintele împăratului Iustinian privindu-şi măreaţa realizare, ce avea să fie, pentru aproape un mileniu, cel mai mare lăcaş de cult al creştinătăţii – biserica dedicată Inţelepciunii Divine din Constantinopol, capitala Imperiului Roman. In timpul domniei acestuia, deja, de câteva decenii, nu mai exista entitatea statală apuseană centrată în jurul Vechii Rome, singur Papa rămânând să păstorească asupra locuitorilor Cetăţii Eterne şi a creştinătăţii din Occident. O mare parte din Italia revenise sub stăpânirea celei de-a Doua Rome, iar refacerea imperiului din Iberia până în Pannonia, Dacia şi spre fostele posesiuni din Asia şi Africa părea un vis realizabil, clădit şi pe unitatea credinţei, care se redefinea drept „catolică şi ortodoxă“, adică universală şi dreaptă, după stingerea anumitor controverse şi erezii din cele două secole de când tronul cezarilor părea hărăzit „vicarului lui Dumnezeu pe Pământ“.
Şi Iustinian (r.527-565 AD) a continuat: „Slavă [mai bine zis „Glorie“, ori „Mărire“, căci slavii nu deveniseră, încă, la acel moment, o realitate în spaţiul roman] Ţie, Doamne, că am fost judecat vrednic de o asemenea lucrare!“. Invocaţia, ce se prea poate să fi fost exprimată în latină, căci, la acel moment, greaca nu devenise, încă, limba dominantă, se potrivea, deopotrivă, atât momentului terminării construcţiei, după cinci ani de enorm efort, cu ocazia dedicării (26 decembrie 537), ori celui al finalizării amenajării interioare (548 AD), cât şi momentului resfinţirii în urma refacerii acorperişului, prăbuşit cu câteva luni mai devreme, la ceva timp după devastatorul cutremur din 14 decembrie 557, operaţiune ce a lăsat visteria imperială goală şi statul în incapacitate de a-şi plăti salariaţii şi soldaţii (25 decembrie 558).
De la bun început, o umbră de îndoială a planat asupra edificiului, acesta nefiind orientat cu axa longitudinală spre est, ci către ESE, adică mai aproape de direcţia Meccăi decât de cea a răsăritului, din raţiuni urbanistice, neimpuse de topografie. Fiind amplasat, aproximativ, pe locul a două biserici cu acelaşi hram distruse succesiv, în decursul a doar două sute de ani, acesta a cunoscut numeroase extinderi de mai mică anvergură, restauratorilor fiindu-le rezervate surprize până în prezent, cum ar fi încăperi sau coridoare de nimeni ştiute. Materialele utilizate au provenit din diverse zone ale imperiului, cum ar fi cărămizile uşoare din lut poros de Rhodos folosite pentru cupolă, porfirul şi antico (marmura verde antic) adus din Tesalia. De asemenea, noua catedrală a preluat coloane întregi de la mai multe temple păgâne din Grecia şi din Orient, dintre care opt corintice de la Baalbek [act.Liban; în acea vreme, cunoscut sub numele de Heliopolis].
„Marea Biserică“, după cum era cunoscută în limbajul colocvial bizantin, a avut parte de câteva zguduiri legate de credinţa pentru care s-a slujit în ea. In primul rând, au fost cele două perioade iconoclaste (730-787, respectiv 814-843), soldate cu distrugerea sau alterarea tuturor reprezentărilor iconografice, inclusiv a puţinelor mozaicuri, urmate de triumful iconodulilor, ce se marchează în biserica răsăriteană prin Duminica Ortodoxiei din Postul Mare şi prin sărbătorirea Sf.Imp.Theodora, mama împăratului de la jumătatea sec.IX care a reinstituit cultul icoanelor. A fost, apoi, locul în care s-au pronunţat excomunicările reciproce ce au cimentat Marea Schismă a creştinătăţii, în vara anului 1054, pentru ca, în aprilie 1204, în urma ocupării Constantinopolului de către cruciaţi, oficierea slujbelor să se facă în ritul latin, ca în orice catedrală romano-catolică.
Această situaţie a durat până la recucerirea oraşului de către greci cu sprijinul genovezilor (1261), cărora împăratul Mihail VIII Paleologul le-a dăruit Pera, de pe malul opus al Cornului de Aur (şi care avea să devină, la finele sec.XIX, principalul cartier cosmopolit al oraşului). In condiţiile încercuirii Constantinopolului de către otomani, Imperiul Bizantin a fost nevoit să se plece în faţa Romei şi să accepte Unirea, proclamată solemn la Florenţa, în iulie 1439, în urma acelui conciliu deschis la Ferrara cu un an mai devreme şi care a rămas nerecunoscut de Biserica Ortodoxă până în zilele noastre.
A fost suficient ca un singur delegat răsăritean, devenit, după vreo trei sute de ani, Sf.Marcu al Efesului [era Markos Evghenikos, mitropolit nominal al eparhiei Efesului, aflată, pe atunci, cu totul, sub turci], să nu semneze documetele unirii, pentru ca, odată revenit la Constantinopol, să se declanşeze acea mişcare populară ce a repudiat unirea cu Roma. Totuşi, în ciuda opiniei generale a bizantinilor, sintetizată atât de plastic în formula „Mai bine turbanul sultanului, decât tiara papală!“, la 12 decembrie 1452, cu nici jumătate de an înaintea dezastrului, în catedrala Sf.Sofía a fost oficiată slujba solemnă a unirii bisericilor Romei şi Constantinopolului, oferindu-li-se tuturor scepticilor prilejul de a considera pecetluită soarta oraşului în faţa iminentului asalt otoman.
In timpul asediului iniţiat de tânărul sultan Mahomed II [preferabil, Mehmet Fatih, Cuceriorul, din turcă] în primăvara anului 1453, s-au petrecut câteva evenimente interpretate unanim drept semne ale sfârşitului: eclipsa de lună din 22 mai, cu petele sângerii de pe cerul nopţii, şi fâlfâirile rezonante de a doua zi, învăluite în ceaţa persistentă – Maica Domnului abandonând oraşul ce-i fusese dedicat, impresie întărită de căderea celei mai slăvite icoane a acesteia, Hodeghetria [cea care arată Calea], în timpul ultimei procesiuni de invocare a protecţiei divine prin oraşul deja pustiit, precum şi irizaţiile şi scânteierile de pe crucea cupolei apărute cu o zi-două înaintea căderii Constantinopolului. Explicaţia acestui fenomen straniu, de nimeni ştiută în acele zile, a fost dată abia după secole, când s-a făcut legătura cu erupţia vulcanului Kuwae (situat în statul Vanuatu din zilele noastre, în Oceanul Pacific), ale cărei emisii de particule au generat, la nivel, global, micro-glaciaţiunea ce avea să dureze până spre 1850.
La 29 mai 1453, ireparabilul s-a produs! După ce şi-a pus simbolic, în chip umil, puţină ţărână pe creştet, Mehmet II a intrat pe uşa imperială a bisericii Sf.Sofía, strigând „Nu este decât un Dumnezeu [Allah], iar Mahomed este profetul său!“.
Rostind cuvintele clasice nu a făcut decât să confirme ceea se profeţise de sute ani, dar, observând carnagiul şi începutul profanării, a poruncit, în pofida promisiunii unui jaf generalizat vreme de trei zile după cucerire, ca devastarea catedralei să înceteze. Ca orice biserică a unei comunităţi ce refuzase să se încline Islamului de bunăvoie [au existat, totuşi, în Constantinopol, câteva cartiere care au făcut-o, după penetrarea zidurilor], şi aceasta urma să fie transformată în moschee.
În înţelepciunea sa, sultanul de numai 21 de ani a păstrat numele, devenit Ayasofya, confirmând conceptul divin căruia îi era dedicată această grandioasă biserică a creştinătăţii de la acel moment. In grabă, i-a adăugat un minaret de lemn, în timp ce mozaicurilor li s-a aplicat o spoială, iar icoanele au fost, în cea mai mare parte, despuiate de podoabe şi distruse, astfel încât vineri, 1 iunie 1453, au fost oficiate primele rugăciuni musulmane din acest lăcaş, cel mai probabil, sub privirile consternate ale lui Iisus Pantocrator de pe domul principal, deşi Coranul interzice expres reprezentările iconografice în lăcaşurile sale de cult.
Când, peste aproape patru sute de ani, fraţii arhitecţi elveţieni Fossati au efectuat lucrări de refacere la solicitarea sultanului Abdülmedgid [cel care ne-a dat numele oraşului dobrogean Medgidia], o parte a tencuielii domului a fost înlăturată, ei fiind în măsură să sesizeze şi să reproducă apoi în albumul dedicat sultanului imaginea unui Christos cu părul albit, o reprezentare total atipică.
Părerea multor specialişti este că sultanul Mahomed Cuceritorul a lăsat intacte şi neacoperite anumite mozaicuri, între care cel din absida semicirculară din altar (catapeteasma fiind, bineînţeles, înlăturată) – Maica Domnului cu Pruncul Iisus, alături de reprezentarea celor doi arhangheli, Mihail – în stânga privind spre altar şi, respectiv, Gavriil – la dreapta, care numai acesta s-a păstrat parţial până în prezent. De cea mai înaltă semnificaţie se bucură, pentru creştinii ortodocşi, mozaicul din absida altarului. El marchează reintroducerea cultului icoanelor. Deşi, în general, este considerat cel mai vechi, fiind inaugurat în Duminica Paştilor din 867, o deteriorare din sec.XIV a făcut ca acesta să fie refăcut integral, pe la 1350, cu menţiunea specială că păstrează înfăţişarea unui mozaic de secol IX.
Dinaintea celor menţionate pare a fi mozaicul Sf.Apostoli din fosta cameră a preoţilor, care nu se vizitează. Acoperirea tuturor mozaicurilor s-a făcut mai târziu. Serafimilor de pe stâlpii ce susţin bolta principală li s-au suprapus steluţe pe feţe în 1609, pentru ca înfăţişarea originală să le fie redată în urma restaurării din 2009. Cele mai multe dintre aceste mozaicuri puteau fi întrezărite prin tencuiala albă devenită translucidă în anumite momente ale zilei atunci când s-a permis vizitarea moscheii.
Una dintre primele mărturii, în acest sens, a oferit-o Hans Christian Andersen, care a publicat, la 1841, impresii de călătorie din Constantinopol în lucrarea sa „Bazarul unui poet“. Evocând visul (devenit crez oficial al Imperiului Ţarist) de a vedea „rasa lui Ismael trecută în Asia“ şi pe creştini redevenind stăpânii Hagiei Sophia, autorul se lamentează apoi: „Cât e de straniu să ne plimbăm prin ea escortaţi de persoane înarmate, urmăriţi de privirile posomorâte ale credincioşilor aflaţi în rugăciune, ca şi cum noi am fi nişte suflete excomunicate.“
Fraţii Fossati şi-au terminat lucrările la 1849, dar, deşi sultanul a fost fascinat de cele câteva mozaicuri scoase de sub tencuială, acestea au fost reacoperite cu var pe fondul temerii de o reacţie violentă din partea plebei musulmane, incapabilă să înţeleagă rostul artistic al acestora. In urma lor, au venit specialişti ce au evaluat rezistenţa clădirii şi patrimoniul său artistic. Tot în sec.XIX au fost aduse câteva modificări în interiorul ansamblului arhitectural: s-a înlocuit mihrab-ul (nişa – din fostul altar – indicând Mecca) şi s-a construit un pavilion al sultanului deasupra unor coloane bizantine. Au fost instalate opt mari medalioane caligrafiate, purtând numele lui Allah şi al profetului Mahomed [Muhammad] – în dreapta şi în stânga fostului altar, ale nepoţilor acestuia Hasan şi Hussein, respectiv ale patru dintre primii califi.
La momentul cuceririi Constantinopolului, Mehmet II nu era calif. Acest titlu îi aparţinea dinastiei arabe ce stăpânea Egiptul. Sultanul otoman s-a mărginit să trimită în dar la Cairo câteva sute de copii robiţi cu mesajul că îşi asumă rolul determinant în comunitatea musulmană. Abia nepotul său, la 1517, sultanul Selim, a obţinut ex officio titlul de calif, în urma anexării Egiptului, dar fără a-l invoca în mod special. Revoluţia kemalistă din Turcia avea să abolească, la 3 martie 1924, şi califatul, iar ultimul calif, Abdülmecid [în transliterarea latină, încă neintrodusă oficial, la acea dată], un văr, fiind şi el obligat să părăsească ţara, ca şi ultumul sultan, cu un şi jumătate mai devreme, şi ca toţi membrii familiei imperiale otomane.
Se încearcă desluşirea esenţei kemalismului în chestiunile ce ţin de religie. Dincolo de termenul destul de larg de secularizare, ar fi mai nimerit de folosit termenul laicizare, care are şi echivalentul în limba turcă de ‘laiklik’ [din francezul ‘laïcité’]. Aceasta a implicat, la 1928, inclusiv desfiinţarea şcolilor confesionale. La începutul anilor 1930, contesa de La Falaise a făcut un tur al marilor moschei din Istanbul (denumirea oficială a oraşului din 1926; anterior fusese Kostantinyye, iar din 1928 poşta turcă a sistat definitiv livrarea trimiterilor având înscrisă această destinaţie) într-o zi de vineri la prânz, ora rugăciunii. Şi a constatat doar credincioşi bătrâni: 138 la Moscheea Albastră [Sultanahmed], 67 – la Bayazid şi doar 53 – la Ayasofya. Tinerii turci aveau o cu totul altă agendă. Chiar şi realitatea etnică a oraşului era alta. Deşi în anii ocupaţiei de după Primul Război Mondial, creştinii ajunseseră cam la jumătate, acestora alăturându-li-se şi circa 200 de mii de refugiaţi din Rusia în urma războiului civil (ca o modestă împlinire a visului secular al aristocraţiei ruse), după zece ani doar unul din zece locuitori mai era grec.
Pe acest fundal s-a clădit decizia lui Ataürk de a converti moscheea într-un muzeu, după ce făcuse acelaşi lucru şi cu ansamblul Topkapı, reşedinţa de odinioară a sultanilor. Nu e chiar o ipoteză de neluat în seamă, dar se pare că hotărârea privind cele trei mari biserici transformate în moschei ce urmau a primi destinaţia de muzeu, adică Chora [Kariye Camii], la care se oficia fără ca frescele şi mozaicurile să fie acoperite, vizitarea fiind facilitată de imamul ce locuia alături, Pammakaristos [Fethiye], cripta imperială a Bizanţului şi prim sediu al Patriarhiei Ecumenice după 1456, şi Hagia Sofía [Ayasofya Camii], cu spaţiul sacru al încoronării împăraţilor bizantini, a avut, de fapt, la bază un gentelemen’s agreement între Atatürk şi premierul grec Venizelos, cu ocazia vizitei istorice de reconciliere a acestuia din toamna anului 1930.
Este chiar anul în care s-au pus bazele Byzantine Institute of America, care l-a însărcinat pe Thomas Whittemore (1871-1950) cu coordonarea lucrărilor de restaurare de la Ayasofya [ulterior, în 1948, avea să le iniţieze şi pe cele de la Chora]. Se ştie sigur că acesta a obţinut acordul lui Atatürk de a începe lucrările în iunie 1931. In decopertarea mozaicurilor şi prezervarea lor au fost implicaţi cei mai competenţi artişti restauratori din Statele Unite şi de la British Museum, cu sprijinul Muzeului de Arheologie din Istanbul. După o muncă asiduă, Muzeul Hagia Sophia a fost deschis la 1 februarie 1935, pe baza unui decret semnat chiar de Atatürk la 24 noiembrie 1934. Ca în mai toate cazurile în care s-a făcut intabularea unor imobile atât de vechi, fie moschei, fie biserici (au fost destule situaţii în care apăreau ca proprietar în evidenţe Miriam, sau alte nume sub care era cunoscută Maica Domnului – personaj celest pentru Islam, respectiv profetul Issa), în fişa cadastrală întocmită în conformitate cu legea republicană a cărţilor funciare din 1936 şi publicată recent de preşedintele Recep Tayyip Erdoğan pentru Ayasofya, aceasta ar fi proprietatea unui vakıf, adică o pioasă fundaţie, a lui Fatih Sultan Mehmet. Exact pe această menţiune s-a bazat toată lupta de a reface din Hagia Sophia o moschee, sau după cum s-a exprimat preşedintele recent reales al Marii Adunări Naţionale a Turciei, de „a împlini visul generaţiei noastre“.
In jurul a ceea ce preşedintele Erdoğan numeşte „învierea“ Ayasofyei, s-a iscat o mare dezbatere internă şi internaţională. De la Orhan Pamuk, la papa Francisc I, la patriarhul ecumenic Bartolomeu II, la primarul Imamoğlu (cu rădăcini greceşti) al Istanbulului şi care a reuşit, acum un an, să înfrângă în scrutinul local votul personal al preşedintelui Turciei, la preşedintele Putin şi înalţi oficiali ai UE şi ai SUA, multe voci şi-au exprimat regretul după ce Consiliul de Stat, adică Inalta Curte Administrativă a ţării, i-a oferit lui Erdoğan baza legală pentru a semna decretul din 10 iulie prin care a reconvertit Ayasofya la statutul de moschee (deşi ar fi putut invoca faptul că e vorba de o chestiune politică şi că dreptul otoman este plasat deasupra celui republican).
S-a susţinut că Erdoğan nici nu a putut dormi noaptea următoare de emoţie. Pare firesc, odată ce în mesajul video de 3 minute şi 36 de secunde a spus de 13 ori ‘Ayasofya dirilişi’, adică o dată la 17 secunde. Previzibilă de anul trecut, când şi Chora a fost transformată în moschee, acţiunea poate fi considerată firească într-un oraş de aproape 20 de milioane de locuitori cu origini exclusiv anatoliene. Poate mai sunt o mie de greci în Istanbul, care-şi merită tot mai mult numele de Islambol [cel plin de Islam], pe care nici Mehmet II, nici alţi sultani, mai ales în timpul deselor războaie cu ruşii, atunci când l-au imprimat pe monede, nu au reuşit să-l impună.
Deşi doar 500-1000 de credincioşi vor fi admişi la slujba de vineri, 24 iulie, se aşteaptă ca sute de mii de musulmani să ia cu asalt împrejurimile, în ceea ce poate fi doar o „a doua cădere a Constantinopolului“un nou capitol al grandioasei lucrări a înţelepciunii divine sub genericul „Omega şi Ziua de Apoi“. Este interesant de observat dacă recitatorul ce se va afla vineri în minbarul din preajma fostului altar al bisericii va avea sau nu o sabie în mână, aşa cum impune tradiţia.
Pentru milioanele de creştini ortodocşi, fascinaţia mozaicurilor Sfintei Sofía şi persistenţa sa ca loc de rugăciune personală nu pot fi alterate prin schimbarea recentă. Deşi patriarhul armean a propus deschiderea Ayasoya şi pentru slujbe ale altor culte, Coranul interzice celebrarea unor astfel de manifestări într-o moschee. Cu atât mai mult, nu ar îngădui-o Califul.
Vasile al II-lea Buldaroctonul (omoratorul de bulcari) i-a redus la ceea ce sunt astazi din cauza ca erau un popor razboinic, pus pe rele (precum hunii).