E clar că de-acum înainte Europa nu va mai fi la fel. Lovite grav de criză, mult mai grav decât vrea să admită Bruxelles-ul, statele membre au trecut pe modul de avarie. Ca să salveze ce mai e de salvat, ele s-au pus pe economii serioase, cu gândul să taie cam tot ce nu produce bani la buget. Adică ceea ce e uman în ele: protecţia socială.
Șomerii, pensionarii, asistenţii sociali, angajaţii publici, imigranţii, studenţii, nevăzătorii, pruncii, persoanele cu dizabilităţi sunt printre bugetofagii care se sacrifică silit pentru ca producţia şi cererea internă să crească. Și astfel să ne întoarcem la excedentele bugetare cu care s-a obişnuit poporul. Oricât de cinic ar suna, cetăţenii ţărilor estice, şi mai ales cei din România, se vor ajusta cel mai repede la noile politici, pentru simplul fapt că ei s-au învăţat să nu aştepte niciodată nimic bun de la stat. Nici înainte, nici după căderea Cortinei de Fier.
Dar cetăţenii spanioli, olandezi, francezi sau englezi, de exemplu, care chiar au ceva de pierdut, vor reacţiona foarte urât la disoluţia drepturilor lor sociale, la excelentul sistem sanitar gratuit, la pensiile care le permit s-o ţină din croazieră în croazieră în jurul lumii, la indemnizaţiile de şomaj egale cu ultimul salariu, încasate pe perioade îndelungante sau chiar nelimitate. Pe cât este de uman un astfel de sistem, pe atât de pervertit poate el să devină. Am cunoscut occidentali „socialişti” care, deşi au averi considerabile investite în lingouri de aur, trăiesc în locuinţe sociale aproape gratuite şi încasează 1.000 de euro lunar din ajutoare de şomaj, fiindcă pur şi simplu n-au chef să muncească. Aceştia se vor revolta primii dacă li se taie macaroana.
Scenariul tensiunilor violente de stradă, început în Grecia, se va perpetua în toată Europa, odată ce măsurile de strângere a curelei îşi vor face efectul. Sentimentul anti-imigrare din ţările bogate tinde să devină mai puternic şi mai discriminatoriu, iar Carta Drepturilor Fundamentale va fi o poveste de adormit copiii. Vremurile când imigranţii făceau munca de jos şi plăteau taxe la buget pentru ca populaţia indigenă să trăiască în puf încep să apună. Salvarea statelor naţionale nu poate fi decât întoarcerea populaţiei la munca patriotică, adică la uzine. Este posibil să asistăm la repatrierea lor de prin Asia sau America Latină, pentru că forţa de muncă începe să devină din nou accesibilă în Europa. Și atunci, numai cine contribuie va primi o firimitură din profit. Mândria Europei, asistenţa socială, va ceda, încet, dar sigur, capitalismului darwinist. La urma urmei, cei 750 de miliarde de euro din fondul de stabilitate financiară trebuie să fie justificaţi de o susţinere reală în economie.
În timp ce oamenii se-ntreabă ce-o să pună pe masă mâine, în cercurile înalte de la Bruxelles se discută din ce în ce mai mult de o politică economică şi fiscală comună. Până nu de mult, o astfel de idee ar fi fost respinsă din start de cele mai multe state membre. Dar iată, acum încep să-i găsească tot mai multe virtuţi. Ingerinţa în ciorba guvernelor naţionale înseamnă evitarea posibilelor distorsionări „à la gréque”, dar cu ce preţ? Vor fi politicienii atât de responsabili încât să-şi folosească nou câştigata putere absolută (Parlamentul European nu are drept de codecizie în politica fiscală!) asupra guvernelor statelor membre în mod nediscreţionar, astfel încât viaţa cetăţenilor să fie mai bună? Istoria a demonstrat că nu.
