*Sub Regat, în Constituția din 1923 (dar și în cea din 1938), Biserica Ortodoxă Română și Biserica Greco-Catolică erau definite ca Bisericile Creștine Românești – trimiterea fiind, evident, la naționalitatea, la obârșiile lor, și nu la, să zicem, loialitatea lor față de țară șamd. Stau și mă gândesc cât de mult ar conta dacă conducerile celor două Biserici surori ar reactualiza și asuma pe deplin acest statut în chiar aceste timpuri dramatice de la granițele noastre. Când ierarhia celei mai mari Biserici Ortodoxe a lumii rătăcește pe calea unui război fratricid, smintitor și pierzător de suflete. Conducerile Bisericile noastre surori, dimpreună cu Coroana unificatoare în istoria țării, îmi par să aibă la îndemână un prilej cât un dar dumnezeiesc pentru a se reveni începând de aici la unitatea credinței creștine.
*Sunt un ticălos; dar fiu al lui Dumnezeu (1 Ioan 3:2).
*Românii nu sunt „un popor vegetal”, cum au vrut să acrediteze niște secături cu pretenții de elite, ci vegetale sunt tocmai aceste secături, simbriași ai tuturor regimurilor.
*Am avut în timp destule critici, și sigur o să mai am, privind unele evoluții din ultimele decenii în spațiul occidental. Pentru că a fi “pro-occidental” nu înseamnă a turui într-una lozinci apologetice, care nu o dată mai sunt și direct interesate. Apropo, dacă am avea o listă completă cu miile de personagii publice care au beneficiat, ei sau copiii lor, de cele mai varii și mănoase burse prin Vest, ori de câte o sinecură pe aici (inclusiv corespondenți ai unor instituții de presă de afară), ne-am minuna din nou de servilismul de care sunt în stare destui dintre compatrioți. Dar asta-i o altă discuție. În ceea ce mă privește, atunci când am vorbit despre lucruri care merg prost la partenerii vestici, dar și în relațiile cu ei, n-am pierdut o sigură dată din vedere un fapt la care mă voi referi în pasajul pe care-l voi relua dintr-un articol din martie 2020, la precedenta publicație – o opinie care între timp avea să-mi fie confirmată o dată în plus, deopotrivă desăvârșit și dramatic, de invazia imperialistă rusească din Ucraina. Redau deci textul din urmă cu trei ani.
“În articolul anterior, m-a interpelat retoric, sub un aspect acolo atins: Ce vă compatibilizează cu UE și NATO? (asta după ce doi pro-occidentali-giruetă mă interpelaseră, tot acolo, că de ce nu sunt mai pro-occidental. Am răspuns și eu: După 1989 nu existau decât aceste alte două alternative pentru o țară ca România. Fie să rămână <aliată> cu Rusia (cum fusese aproape 45 de ani în cadrul URSS, fie, ieșită din Blocul sovietic, să devină nealiniată; și să aibă cel mai probabil soarta Republicii Moldova, Georgiei, Ucrainei etc. Și să fie și ea supusă, deci, agresiunilor armate și de toate felurile din partea Rusiei, iar comuniștii și Securitatea lui Ceaușescu să fi dictat încă și mai copleșitor și îngrozitor destinul țării în cei 30 de ani de după 1989. Așadar, în cele mai puține cuvinte, eu cred că de departe cea mai potrivită cale a fost opțiunea pentru UE și NATO (chiar dacă în ultima decadă lucrurile puteau să meargă categoric mai bine în cadrul UE, cum de multe ori am și scris)”.
*Nu i-am citit pe Heine și pe Shakespeare, și nici pe Cărtărescu. Oare mă voi mântui?
*Întors după un timp la Cotidianul, am avut bucuria să-l reîntâlnesc aici și pe scriitorul Ioan Vieru. Între altele cu un text recent, admirabil prin onestitate, despre Regalitate: “Regele Charles al III-lea și cauza României”.
Agresorul inițial a fost OTAN-ul! Ce caută la granițele Rusiei? De ce provoacă ursul să iasă din bârlog? S-a mai și împușcat în picior. A aruncat China în brațele Rusiei.