De la Zimnicea o luăm spre Chinogi ca să ieşim la Giurgiu. Să mă ierte funcţionarii de la Bruxelles, dar o călătorie pe lângă Dunăre te duce cu gândul la o singură întrebare. De ce naiba satele acestea sleite de vânt şi de frig se află în Uniunea Europeană? Nici măcar faptul că poţi vorbi la un telefon mobil nu este valabil. În nenumărate locuri semnalele reţelelor mobile sunt zero. Şi turismul e ca tigrul de Bărăgan. Adică nu există.
De Cornel NistorescuAorta de apă a României sperie în fiecare primăvară.
– Pe aici a ieşit Dunărea?
– Aici e primăria, răspunde ţăranul pe jumătate surd.
Meştereşte ceva la un cărucior pentru cărat butelii. Are o „pană” imposibilă.
– Apele, bre, apele, pe unde au ieşit?
– Mai la deal, zice el arătând cu mâna spre susul fluviului, unde se întinde Lunca Dunării, unde nu prea e nici un deal. Dealurile sunt de partea cealaltă, în Bulgaria. Acolo apele nu se umflă niciodată.
De la Zimnicea o luăm spre Chinogi ca să ieşim la Giurgiu. Să mă ierte funcţionarii de la Bruxelles, dar o călătorie pe lângă Dunăre te duce cu gândul la o singură întrebare. De ce naiba satele acestea sleite de vânt şi de frig se află în Uniunea Europeană? Nici măcar faptul că poţi vorbi la un telefon mobil nu este valabil. În nenumărate locuri semnalele reţelelor mobile sunt zero. Şi turismul e ca tigrul de Bărăgan. Adică nu există. Doar undeva în apropierea pădurii Comana am zărit un indicator cu numele unei pensiuni. Şi mult mai mulţi ţigani cu căruţe încărcate cu trunchiuri de salcâm de furat. Nici o pensiune, nici un motel, nici o cârciumă. Până în Giurgiu mori de sete şi de foame. Ţăranii nu vând nimic. Şi nici nu prea cumpără. Ciorchinele de beţivi din preajma magazinelor săteşti au dispărut. I-a alungat sărăcia. Singura mişcare de oameni apare când întâlneşti câte un cortegiu de înmormântare. În rest, pustiu. Rar, rar, mai rar ca avioanele de pe Otopeni, trece câte un biciclist.
Primii oameni ieşiţi în întâmpinarea apelor au apărut undeva pe lângă Zimnicea. Trei ţărani încălţaţi cu cizme de cauciuc aşteptau maşina unei firme. Veneau de la desecări.
– Ce să seci, bre, nu vezi că e câmpie de apă?
– Nu contează! Ne omoară Ion Niculae dacă nu încercăm!
Pământurile aparţin controversatului om de afaceri, un fel de rege agricol al pământurilor de pe lângă Zimnicea.
Din Dunăre apele umflate au urcat pe albia unui pârâu şi au dat peste o aripă de câmp. Nu e nici o nenorocire. Se întâmplă în fiecare primăvară. Apele cuminţi sunt un fel de mană cerească. Cele umflate peste măsură bagă lumea în sperieţi. De cum încep să crească, feţele ţăranilor se întunecă, se subţiază şi ochii lor clipesc îngroziţi. Vine norocul sau vine moartea?
– Dacă o fi ca în 2006?
– Atunci mai era puţin şi ajungeau până la Carpaţi, zice un moşneag cu figură ciupită de şpriţ. Vine de la magazin.
Ţinem lungul Dunării, când mai aproape de fluviu, când departe, cum dictează şoseaua ruptă la fiecare pas. Parcă am încerca să prindem viteză prin gura unei babe. Şocantă e doar lipsa oricărui semn de viaţă economică. Nici o făbricuţă, nici o fermă, nici o construcţie mai acătări lângă care să mişte cineva. Doar aproape de Turnu Măgurele am dat de primele sate în care se simţea un pui de primăvară. Soare puţin, rece, şi gospodarii ieşiţi cu mic cu mare la tăiat pomii de la uliţă. I-o fi căşunat cuiva şi ceilalţi s-or fi luat după el. Altfel ar putea fi cam devreme. Încă o tură de zăpadă şi două nopţi binişor sub 0 grade i-ar putea face tocmai buni de foc
Satul generalului alungat de Dunăre
Gârcov a ţinut ştirile de duminică şi luni seară. Parcă ar fi fost lovit de o catastrofă. Am ajuns în centrul comunei şi la primărie. Gârcov era mai viu decât aproape toate satele traversate din Lunca Dunării. Nu-i nici aşezare bogată, dar nici săracă. Are ceva care o face deosebită. E înconjurată de pământuri pline cu solarii. Iar în mijlocul fiecărui lot, câte o căsuţă. Doar aşa se poate trage curent electric. Localnicii nu prea au unde face naveta. La Corabia toate fabricile de pe vremea comuniştilor s-au închis. Şi Fibre Sintetice, şi Fabrica de zahăr, şi Tăbăcăria. În Bulgaria nu se poate trece. Nu e ca la Giurgiu, la Turnu sau la Calafat. Singura urmă a unei legături cu ţara vecină este o cruce aflată ceva mai sus pe Dunăre, între Siliştioara şi Corabia. Pe acolo s-a trecut Dunărea pentru Războiul de Independenţă. Oamenii s-au agăţat de singura lor şansă. Să scoată ceva din pământul destul de generos. Drept care cei din Gârcov concurează cu Izbiceni la grădinărit. Fără să fie bulgari, sunt între cei mai tari în materie de cultivat legume din partea aceea de Luncă. Bat pieţele până la Craiova şi Bucureşti.
Alarma cu crescutul apelor s-a dat duminică seară. La primărie este o sirenă care începe să urle de îndată ce apa se apropie de fundul grădinilor. Culmea, Gârcov nu e chiar pe malul Dunării. Dincolo de sat este izlazul comunal, apoi o pădure a satului şi abia dincolo e Dunărea. Ei bine, când Bătrâna Doamnă strânge apele de prin munţi şi văgăuni, începe să se umfle şi creşte centimetru cu centimetru. Ai zice că vine şerpeşte. Şi îmbracă păşunea şi câmpurile în straiele ei galbene ţesute din apele de primăvară.
Numele satului vine tot dintr-o poveste despre inundaţii. În urmă cu un secol şi jumătate, un general rus şi-a aşezat miile de soldaţi prin apropiere. Seara s-au culcat pe pământ uscat şi dimineaţa s-au trezit uzi la picioare. Speriaţi, soldaţii au dat fuga într-un loc mai ridicat şi au mutat tabăra acolo. Cam pe unde se află satul de astăzi. Şi după ce au plecat, locul a rămas în stăpânirea ţăranilor veniţi şi ei acolo tot de frica apelor crescute peste noapte.
Spaima cea mare a fost mai zilele trecute. Mai exact, duminică spre luni. Tot satul credea că se întoarce prăpădul din 2006. Zi şi noapte oamenii au păzit creşterea nivelului. Ficare cu câte un semn al lui pus în fundul grădinii. Ziua au umplut saci cu nisip şi au tras diguri albe, ca nişte metereze fragile în faţa potopului. Ce poţi face cu o linie de saci din rafie umpluţi cu nisip? Te fereşti de ape doar până apuci să fugi. Viceprimarul Adrian Stochiţă se laudă că are o rezervă de 1.500 de saci. Asta dacă Dunărea nu se enervează, zice el. Dacă nu, poţi să ai şi o divizie de tancuri!
Tevatura cu inundaţiile iminente de la Gârcov a speriat mai mult oamenii aflaţi departe de Dunăre. Cei de pe mal au stat cu ochii ţintuiţi pe semne. Parcă nu creştea chiar aşa de tare. Apele şi-au ocupat imaşul, au ocolit satul, repetând drumul făcut în fiecare primăvară la topirea zăpezilor, au început să împartă fiecăruia căruţe întregi de nămol fin ca iaurtul şi s-au cuminţit. La Baba Dia, în fundul grădinilor, s-au oprit de parcă ar fi căzut pe gânduri. Să mai crească sau nu?
Şi astăzi, codul portocaliu anunţat la rubricile de meteo îi duce pe ţăranii din Gârcov cu privirea la semnele puse. Mai creşte Dunărea sau nu? Doamne fereşte!
– Anul ăsta poate ne iartă, zice o femeie în cizme venită călare pe bicicletă la semnul pus de bărbatu-su.
– A fost mai mare frica şi daravera făcută la televiziune, zice unul Matei, care are un fel de linia frontului prin mijlocul curţii.
– Nu ţi-e frică de inundaţie?
– Şi dacă mi-e frică?
– Fugi! Îţi iei nişte lucruri şi te duci!
– Du-te, omule! Pe noi Dunărea ne ţine. Da’ ne mai şi sperie. Dac-ar fi mai departe, am muri de foame. Dacă vine peste noi, ne îngroapă. Şi uite aşa ne ducem viaţa!
Mai la vale de Gârcov, la câţiva kilometri spre Turnu Măgurele, trecem iar pe podul peste Olt. Oltul lui Geo Bogza se îmbrăţişează cu Dunărea la Izlaz. Imaginea poate fi subiect de literatură la examenul de bacalaureat. În aceste zile nu seamănă câtuşi de puţin cu cel din celebrul poem. E mai degrabă o fâşie de mare. Dunărea a ieşit din matcă şi s-a întins peste câmpuri, înghiţind şi Oltul crescut şi el peste maluri şi făcând din apă şi pământ un spectacol impresionant.
Numai cine nu ştie locurile se miră ca la tsunami. Ceilalţi, obişnuiţi cu creşterile de primăvară, s-au învăţat cu frica şi cu bucuria. Trăiesc cu ele ca şi cu dimineaţa şi cu apusul de soare.
