Speranța iepurelui ardelean

După ce și-a aruncat în prealabil singur mingea la fileu, pretinzând pe Facebook că informațiile despre „un nou construct politic de amploare” (!!), care ar fi început „să curgă” (!!), sunt „adevărate” (!!), dl Ben-Oni Ardelean a lansat în fața unei audiențe mai degrabă confidențiale „Mișcarea Speranței”, pe care încearcă să ne-o vândă ca fiind „singura platformă politică bazată pe demnitate, libertate și responsabilitate”. Am mai văzut traseism politic și sforăieli de acest gen, dar nu la modul atât de stringent și urgent, de pe o zi pe alta, în interiorul aceleiași legislaturi. Ce să fie?

Înainte de a intra în dedesubturi, ne lovim de o întrebare de bun simț. Cum se face că un longeviv parlamentar PNL, fost senator, actual deputat, oarecum respectabil (până acum), doctor în Teologie cu mare rază de acțiune, și la SNSPA, și la „Externe”, conferențiar, ba chiar ditamai vicepreședinte PNL, este lovit peste noapte de streche, dă cu piciorul la statutul de primă linie deținut în partidul de guvernământ (aflat sub oblăduirea chiar a președintelui țării) și sare (la cap) să înființeze o nouă platformă politică – urmând, nu-i așa?, să intre în competiție cu „fosta” sa platformă?!! Ce să fie?

„Voi face tot ce îmi stă în putință ca această mișcare să devină un jucător semnificativ în peisajul politic din România, pentru că tot ce mă interesează în momentul de față este ca voi să aveți din nou încredere în cei care vă reprezintă”, scrie Ben-Oni pe pagina sa de socializare. Cum adică, până ieri poporul avea încredere în cei de la PNL, inclusiv în dl Ardelean, iar de mâine ar trebui să aibă din nou încredere în același domn Ardelean, dar nu de la PNL, ci de la „Speranța”?! Este „singura platformă politică bazată pe demnitate, libertate și responsabilitate”, ne mai spune inițiatorul. Dar ce, PNL, în numele căruia a vorbit până acum, nu se bazează tot pe „demnitate, libertate și responsabilitate”?! Se bazează pe altceva?

Mișcarea de stânga-mprejur a dlui Ben-Oni seamănă prin ciudățenie – la primă vedere inexplicabilă – cu demisia dlui Hellvig, pe care am analizat-o în acest colț de pagină din perspectiva candidaturii acestuia la președinție (în calitate de candidat unic al altui construct, cel ce dospește cu adevărat în subterane – PNL / PSD). Ca și în cazul „defectării” premature a fostului șef al SRI cu un an și jumătate înaintea alegerilor (ca să i se piardă urma), trecerea intempestivă în „clandestinitate” a unui vicepreședinte PNL cu darul vorbirii în dodii are dedesubturi tot de strategie electorală, în folosul aceluiași construct PNL / PSD. Să ne explicăm.

Plecând de la mărturisirea făcută chiar de protagonist, cum că “inițiativa vine ca un răspuns la deziluzia tot mai răspândită în rândul cetățenilor față de clasa politică din România”, înțelegem că platforma are rolul de a polariza pe nemulțumiții nepartinici, pe cei sătui nu neapărat de un partid sau de altul, ci de toate partidele. Nemulțumiții, formând un bazin măricel de absenteiști, sunt de fapt nehotărâții, care nu știu (nu au) cu cine să voteze și nu vin la urne. Din perspectiva actualei Puteri, masa aceasta trebuie atrasă, captată, „instituționalizată”, nu trebuie lăsată să cadă pe mâna cine știe cărei formațiuni necontrolate de sistem.

Numai că adevărata țintă a platformei ben-oniste nu este „reprezentativitatea transparentă” a cetățenilor, nici instaurarea „libertății și responsabilității”, ci arestarea și tipărirea pe bannere a acestor frumoase concepte, în scop electoral, în dauna veritabilelor platforme care chiar se revendică de la aceste valori democratice. Un fel de cioara vopsită în speranță. În acest sens, platforma lui Ben-Oni este un steag fals, menit să-i încoloneze pe cei anti-sistem, rupându-i, în primul rând, din letargie și, în al doilea, din posibila tentație AUR sau din alte tentații suveraniste.

Unii observatori au semnalat latura „americană” care ar însoți demersul dlui Ardelean. Or, și din acest punct de vedere, contraponderea la AUR este evidentă. Partidul lui George Simion este și va fi demonizat în continuare de constructul PNL/PSD pe tema pro-rusă, urmare și a unor inabilități și greșeli de comunicare din copilăria formațiunii care, iată, acum se răzbună.

În pofida departajării de crimele lui Putin, AUR rămâne dator cu refuzul în clar al pretinselor legături de cauzalitate între derapările arogante ale ucrainenilor pe multe teme (care sunt o realitate) și agresiunea rusească militară, care este altă realitate, ce nu poate fi legitimată în niciun fel, nici măcar prin narativul „Putin își apără poporul”. Putin se apără pe el, nu poporul pe care-l trimite la moarte fără să clipească, așa cum Ceaușescu se apăra pe el, trăgând în poporul ieșit în stradă în decembrie ’89. Ca orice dictator în pierdere continuă de viteză, Putin a inventat un război la marginea Europei pentru a se eterniza la conducerea țării. Restul sunt baliverne.

O pretinsă „afiliere rusească” a șefilor AUR nu s-a dovedit dincolo de zvonistică. Din contră, obstinența cu care este alimentat respectivul anti-mit de adversarii politici devine suspectă ea însăși. Evident că nu avem un glob de sticlă și că, în politică, orice e posibil. Dar, până la proba contrarie veritabilă, liderii acestei formațiuni beneficiază de prezumția de „nevinovăție”. Ar ajuta dacă și ei, la rândul lor, și-ar nuanța și calibra mai bine mesajele. Dacă nu o fac, își asumă riscul ca satanizările să aibă audiență.

Nu e un secret, rușii își bagă coada peste tot. Cu cât teritoriul străin e mai aproape de granițele lor, cu atât își bagă coada mai tare. (Au făcut-o ei, probabil, și în Statele Unite, darămite în România!) Partidele suveraniste sunt ținta lor preferată, întrucât, grosso modo, ajutându-le să vină la putere, speranța Kremlinului – în afara slăbirii coerenței UE/NATO – este ca azimutul de interese al suveraniștilor să se întoarcă spre interior, lăsându-i pe ei, pe ruși, să-și facă mendrele în exterior. Lecția Meloni arată însă că se înșeală. Există suveraniști care nu pot fi de acord cu agresiunile și expansiunile paseiste ale Rusiei și nu cauționează atacarea Ucrainei prin niciun fel de argument – nici istoric, nici etnic, nici de „echilibru” geostrategic, nici multipolar etc.

Or, tocmai pe aceștia, pe suveraniștii euro-lucizi, încearcă să-i capaciteze „Mișcarea Speranței”, oferindu-le o alternativă conservatoare „nerusească”, rupându-i astfel din posibila marjă AUR. Nu e vorba ca ben-oniștii să depășească 5 la sută, dar să ne înțelegem: la gradul de radicalizare la care se va ajunge în preajma alegerilor, orice procent smuls de la adversar poate să însemne victoria pentru tabăra cealaltă. Chiar 3 sau 2 procente smulse cu speranță în disperare pot face diferența.

La drept vorbind, asistăm la încropirea unei aripi PNL deghizate în conservatorism. Tot ce PNL-ul oficial nu poate să declare pentru publicul român tradiționalist (gen tezele pro-familie și restul), fiind legat la gard de obligațiile contractate cu Comisia globalist-progresist-neomarxistă de la Bruxelles, va putea să declare, bine merci, „platforma”, care n-are nimic de pierdut – decât stelele dlui Ciucă. Senzația este că PNL acționează deja sub lozinca totul pentru front, totul pentru victorie, „Mișcarea Speranței” fiind parte din războiul hibrid, declanșat pe toate planurile, contra ascensiunii AUR.

În același timp, „Speranța” îi va putea adăposti – și controla – și pe veritabilii puțini dizidenți PNL-iști, ale căror diatribe la adresa partidului vor putea fi astfel moderate de împăciuitoristul Ben-Oni. Despre care am putea paria că, în intervențiile și cuvântările viitoare, nu va critica niciodată fățiș, cu subiect și predicat, PNL sau pe președintele Iohannis. A și declarat deja că nu urmărește formarea de noi majorități și nici să tragă parlamentari după el. Nu-l „interesează acest aspect”, după propria exprimare, furnizându-ne fără să vrea cheia inventării platformei. Normal – n-are voie să pericliteze „baza” în niciun fel! Misiunea lui este de a face prozeliți de la alții sau dintre cei dezorientați, nu de la constructul PNL/PSD. Și de a-i aduce tot în curtea PNL în momentele cheie – de exemplu în turul II la alegerile prezidențiale.

Evident că profilul comunicațional al dlui Ardelean se potrivește cu jobul încredințat. (Se lucrează profesionist, totuși). Cu un zâmbet unsuros, duplicitar, mereu întins din colțul buzelor pe toată fața, Ben-Oni știe să îmbârlige cuvintele într-un fel de limbă de (untde)lemn, din care poți să înțelegi ori totul, ori nimic, la alegere. Mai curând, varianta a doua. Așa încât, a pune reflectorul pe acest nou iepure electoral, în goana lui zig-zag-ată de aburire a umorii publice și de remorcare a uriașei mase de nemulțumiți, este un act de igienă civică.