Spiru Haret despre reforma învățământului

Spiru Haret a condus elaborarea pachetului de legi care au încadrat durabil învățământul din România – Modificarea Legii învățământului primar din 1896; Lege asupra învățământului secundar și superior din 1898; Lege asupra învățământului profesional din 1899. El a fost și cel care a avut decenii la rând, pentru ultima oară, concepția cuprinzătoare asupra învățământului din țară.

Faptul se explică nu numai prin pregătirea pe care a putut-o pune în slujba reformei – matematician, sociolog inovativ și experiență în administrație. Împrejurarea este de remarcat și deoarece în ultimul deceniu și jumătate s-au adus în funcții de miniștrii pentru reforma învățământului ba unii care au meditat odrasle de generali de informații, ba alții care au cărat valiza altor odrasle la gară, ba inși fără job. Reușita lui Spiru Haret se mai explică și prin aceea că el s-a confruntat cu o situație plină de neajunsuri, în care o reformă cuprinzătoare era necesară.

Situația actuală din învățământul românesc, după stricăciunile și improvizațiile de după reforma lansată în 1997-2000, este, fie și cu date inevitabil schimbate, una care reclamă din nou reforma cuprinzătoare. Destul să ne gândim la vasta emigrare a românilor din propria țară, care are, desigur, cauze economice, dar are și cauze ce țin de justiție și, fără dubii, cauze legate de teama părinților și tinerilor că un învățământ ca cel de azi le îngustează șansele. Destul să ne gândim la rateurile în marile procese ale epocii – privatizarea și mărirea producerii, accesul la resurse europene și înfruntarea globalizării – și în materie de democratizare și de asigurare a unei justiții demne de încredere. De aceea, sub multe aspecte, reflecțiile lui Spiru Haret (care sunt acum accesibile în mod complet grație ediției realizată de Constantin Schifirneț, Operele lui Spiru Haret, Editura comunicare.Ro, București, 2009-2010, 12 volume) pot fi inspiratoare și astăzi.

Bunăoară, în zilele noastre – mai curând din lipsă de idei, decât din instinct democratic – se vrea elaborarea de programe de reformă în sistem colectivist, cu contribuții care vin din toate direcțiile. S-a lansat programul „România educată”, dar, inițiatorul, neavând nici idee, nici cunoștințe precise și nici ce spune, a transferat elaborarea programului unor echipe, care apelează la contribuții de oriunde.

Este o datorie să asculți toate opiniile, dar din ele nu iese direct niciodată reforma. Iar opiniile nu le asculți doar pentru a putea spune că le-ai ascultat! Ca să fructifici inteligența colectivă trebuie să propui ceva în prealabil. Nu se pot face mari programe cu toate părerile. Spiru Haret o și spune fără ocolișuri: ”Programele lucrate după un plan unic și general nu este o lucrare ce trebuie confiată unui corp numeros. Cine cugetă asupra lucrului vede că o asemenea lucrare seamănă mult cu rezoluțiunea unei probleme matematice, care nu comportă un prea mare număr de soluțiuni” (Operele lui Spiru Haret, Comunicare. Ro., București, 2009, vol.I, p.148). Spiru Haret era cum nu se poate mai conștient de acest fapt: trebuie să ai o idee ca să poți pune în mișcare mințile și să poți valorifica propriu-zis propunerile.

Proiecte din inspirații la fel de mărginite încep reforma cu evaluarea cunoștințelor. Chiar legislația actuală a educației din România a plecat de la asemenea eroare, iar rezultatele nefaste nu pot să mire un cunoscător. Unii chiar cred că o reformă începe cu evaluarea. În definitiv, de ce nu ar începe cu ceva mai profund, de exemplu cu curriculumul, care, în mod normal, condiționează evaluarea?

Spiru Haret a mers până la capăt și a pus în fața reformei stabilirea misiunii educației, iar în capul acesteia a pus, ca democrat veritabil, formarea cetățeanului. „Învățământul unei țări este chemat să îndeplinească un întreit scop. În prima linie, el trebuie să formeze buni cetățeni. În a doua linie, el trebuie să procure tuturor tinerilor fondul de cunoștințe care este indispensabil oricărui om în viață, fără deosebire de treaptă socială; acesta este învățământul obligatoriu. În fine, el mai trebuie să formeze contingente pentru toate carierele care sunt necesare pentru viața completă și armonică a statului” (II, p.197-198). Misiunea învățământului nu este o vorbă fără acoperire, cum se crede astăzi, ci ceva ce dirijează construcția unei reforme.

O „reformă” pornită din interese electorale Spiru Haret a respins energic și constant. Întâmpinarea interesului public este datoria unei reforme, nicidecum sectarismul scopurilor electorale ale cuiva! Interesul public trebuie să stea mai presus de toate. El era tranșant: „De altfel, când discutăm asupra interesului școlii, asupra interesului țării, nu putem să ne împiedicăm de interesul unui corp, oricare ar fi acela” (II, p.380). Pe de altă parte, o reformă demnă de nume stă pe meritul multora, încât nimeni nu are îndreptățirea să și-o însușească cumva. „Niciodată nu am avut tragere de inimă pentru rolul gaiței împăunate” (V, p.43), mărturisea ironic Spiru Haret.

Și în materie de reformă este nevoie de cunoaștere efectivă a domeniului. Ideile vagi sau propaganda, cu atât mai mult intenția de manipulare, din nefericire prea prezente în România actuală, pregătesc doar alt impas. Spiru Haret scria că „cel mai mare rău de care suferă poporul nostru și cel mai greu de doborât este neștiința. Și nu înțelegem prin aceasta numai neștiința de carte, ci neștiința mai mult sau mai puțin desăvârșită a rostului țării și a lucrurilor care privesc cu totul de aproape însăși ființa lui” (IX, 2010, p.162).Nu ajungem în nici un domeniu mai mult decât la ceea ce Constantin Brâncuși avea să numească „camelotă” – adică lucrul de mântuială.

Reforma învățământului este indispensabilă pentru a putea pregăti cetățeni în vederea vieții pe care și-o doresc. Numai că este iluzoriu să se aștepte de la învățământ totul într-o societate. Spiru Haret scria că „de scăderea simțului moral nu e vinovat învățământul, ci acea școală detestabilă care, abuzând de insuficiența legilor și de neconsistența opiniei noastre publice, practică pe față teoria căpătuielii și a imoralității…. Școala nu poate fi decât oglinda stării morale a țării însăși. Dacă țara nu este volnică să pună frâu bandelor răufăcătoare, oricare ar fi acelea, care înfiltrează peste tot virusul imoralității, necinstei și al destrăbălării; dacă lasă ca triumful celor răi să fie veșnică ademenire la rău pentru generațiile cele tinere; dacă-i lipsește voința sau energia pentru a face ca responsabilitatea fiecăruia pentru faptele sale să nu mai fie o minciună, țara să nu facă vină școlii pentru ceea ce este în realitate vina ei proprie” (VIII, 2010, p,248). În mod evident, Spiru Haret nu ezita să pună în discuție ignoranța, nepriceperea și imoralitatea din societate, prevalența conduitei orientate spre căpătuială cu orice preț, care cer mai mult decât educație – legi și instituții eficace.

În concepția lui Spiru Haret universitățile pot fi decisive pentru un stat. El invoca frecvent la exemplul istoric al Germaniei. „În universitățile germane, în gimnaziile ei, în școlile ei cele mai modeste, s-au așezat pe tăcute temeliile de aramă ale celui mai puternic stat contemporan, puternic pentru că este un gând, o aspirație comună care leagă la un loc pe toți germanii” (VIII, 2010, p.268). Dintr-un astfel de exemplu de întărire a unui stat prin educație el cerea românilor să învețe!

Universitățile nu sunt doar instituții de învățământ superior, cum s-a oficializat mai nou și s-a dezvoltat în detrimentul satisfacerii provocărilor din societate. Asemenea reducere este o eroare. Spiru Haret nutrea aspirația ca prin legislația lui să facă astfel ca „universitățile să nu fie numai niște școli superioare, un fel de continuare a liceului, ci niște vaste centre de cultură, în care să găsească lesne mijlocul de a se manifesta întreaga mișcare culturală a țării în ce are ea mai bun și mai înalt” (I, p.355). În optica lui Spiru Haret „pentru o universitate chestiunea examenelor și a diplomelor trebuie, dacă nu să rămână pe ultimul plan; cel puțin să nu-i absoarbă toată atențiunea, și să nu o facă să piardă din vedere principala ei chemare, care este de a fi centrul cultural cel mai înalt al țării. Ea trebuie să atragă și să rețină în sfera acțiunii sale pe toți aceia care sunt în măsură de a contribui la înaintarea științei, sau cel puțin de a o expune sub forma ei cea mai din urmă” (II, p.362). Numai o instituție care a selectat vârfuri și îi cuprinde pe cei mai buni, profesional, civic, moral, poartă pe drept numele de universitate!

Numai o construcție meritocratică permite universităților să fie la înălțimea misiunii. Iar în această construcție au loc și măsuri de corectare, căci „învățământul universitar e un lucru așa de superior și atât de mult aștepți de la dânsul, încât nu toți cei chemați pot să fie aleși, și când am văzut în însăși lucrările universității că pentru unii era vreo ezitare, vreo îndoială în recomandația ce se făcea, atunci eu am preferat să nu o confirm, pentru ca să dau din nou ocaziune, fie acelorași tineri, fie altora, ca să facă o nouă încercare și să dea o mai bună dovadă de capacitatea lor” (VI, p.267). Spiru Haret nu ezita să ceară simetria angajărilor și dezangajărilor în învățământ. Să schimbăm, nu numai să numim în învățământ! El era ferm în convingerea că atunci „când e vorba de personalul didactic, preocuparea ministerului nu trebuie să se mărginească numai la a admite ca profesori pe cei mai capabili; solicitudinea lui trebuie să-i însoțească și după numire, să susțină și să încurajeze pe cei buni și să le dea mijloacele de a se perfecționa; pe ceilalți, să caute a-i îndrepta și, dacă nu poate, să facă tot ce e prin putință pentru a scăpa școala de dânșii”(I, p.177). El era deplin conștient că la noi una se scrie în lege și alta se pricepe în aplicarea ei și cerea „a lua în serios semnificația cuvintelor. Când ministrul a pus în lege că pentru a fi cineva profesor universitar, trebuie să fi făcut lucrări științifice de mare însemnătate, cuvântul acesta este clar prin sine însuși, nu are trebuință de circulare interpretative,…”(VI, p.386).

Învățământul nu este într-un mediu al societății pe care dascălul să-l ignore ipocrit, cum pretind apoliticii mai vechi și mai noi, din lipsă evidentă de cultură civică. În 1907 Spiru Haret apela insistent să înceteze luptele – „Faceți să înceteze lupta dintre frați! Faceți-i să înțeleagă că cu focul și cu arma nu se poate îndrepta țara, că din contra i se pregătește pieirea!”(III, p.27) – dintr-o convingere adâncă: aceea că statul de drept, constituțional și permisiv pentru libertăți nu este acolo unde este doar luptă. El era de părere – iar părerea aceasta se confirmă mereu – că pluralismul este cu totul altceva decât împărțirea în buni și răi a persoanelor și partidelor. „Înțelepciunea celor care au fundat regimul constituțional urmărea un mare și frumos ideal. Ei voiau ca toate forțele vii ale națiunii să fie chemate pe rând a aduce contingentul lor de muncă, de pricepere, de devotament, pentru binele țării. Ei voiau ca, după ce vor aduce materiale și idei noi la clădirea edificiului, alții să ordoneze, să desăvârșească lucrarea. Dar nici unuia nu i-a putut trece prin minte că dualismul constituțional va putea vreodată să devină dualismul binelui și al răului, al onestității și al imoralității” (VIII, 2010, p.231). Democrația a dispărut de mult când rivalul politic este confundat cu răul.

În concepția lui Spiru Haret cine nu are nimic de ascuns acționează în viața societății și-și spune răspicat părerea. El adresa și o chemare: „Dacă oamenii onești sunt destul de mulți, ei să formeze puterea țării, ei să impună voința lor și cei răi să tremure înaintea lor” (VIII, 2010, p.249). Asemenea chemare nu și-a pierdut deloc actualitatea.
Andrei Marga