Statul de drept pentru cei mici

Nu este prima data cînd mă aflu în fața unei asemenea povești urîte. Prima pe care am întîlnit-o a fost cea legată de privatizarea IAS-ului de la Segarcea. Celebrul dosar AgroPower, în care germanul Ahrend Hoper a avut sprijin german pînă la Gerhard Schröder și care s-a tradus în România printr-un proces prelung și infernal. Atunci ”prietenia” Adrian Năstase – Gerhard Schröder s-a simțit pînă în demersurile celor de la Ambasada Germaniei la București și au ajuns pînă în redacția ziarului la care lucram. Din fericire, procesul respectiv s-a terminat cu victoria lui Mihai Anghel și astfel România a putut să aibă astăzi faimoasa marcă de vinuri Domeniul Coroanei. Cît a cheltuit Mihai Anghel și cît l-a costat (nervi, timp, bani) rămîne pentru cînd omul de afaceri își va scrie memoriile.

A doua oară, a fost povestea celui mai vechi proces din România, povestită și documentată mie de un sîrb, Alexander Sekulovski. Firma la care lucra el, Metalimportexport, avea, din anul 1983, un proces cu o firmă germană care pe vremea lui Nicolae Ceaușescu importa oțel din România și-l vindea prin diverse țări din lume. Miza procesului era un vapor de oțel, în valoare de 30 de milioane de dolari, pe care firma românească, după 30 de ani de procese, l-a pierdut. Cum? Cu statul de drept folosit de cei puternici.

Iată ce-mi scria, în septembrie 2012, un faimos avocat român despre acest proces. Și mă ruga să îl semnez cu un pseudonim pentru că n-ar vrea să aibă de-a face cu asemenea coloși economici și cu asemenea rețele.

”Este o firma care dintotdeauna a avut o importanță geostrategică, fiind dintre acele firme vechi germane care au făcut afaceri bune cu guvernul nazist al lui Hitler și care, în prezent, sunt stîlpii economiei înfloritoare a Germaniei. Este nu numai o firmă bogată care, în anii lui Ceaușescu, a făcut afaceri bune cu regimul comunist român și i-a cam dat țeapă (refuzînd să plătească un transport de tablă de la Combinatul Siderurgic Galați, în valoare de 30 mil $ și ducînd la încarcerarea pe mulți ani a românilor implicați în acest transport, precum și la niște dosare penale în SUA, pentru încalcarea embargoului pe produse ale țărilor comuniste), ci și o firmă care este deosebit de influentă la nivel european și global și care, avînd mulți bani, foarte mulți bani, și-a angajat în acest proces cei mai influenți avocați români. E o firmă cu o atît de mare influență și putere de corupere sau manipulare încît, în toamna lui 2011, pentru a cîștiga “procesul cel mai lung din istorie”, a reușit să pună presiune asupra administrației judiciare românești (Ministerul Justiției, CSM, conducerea Înaltei Curți de Casație și Justiție), asupra Parlamentului român și asupra Președinției care, la unison, au cerut urgentarea soluționării favorabile a dosarului, sub amenințarea prelungirii la infinit a mecanismului de monitorizare a sistemului judiciar (celebrul Mecanism de Cooperare și Verificare – MCV). Asupra dosarului au luat poziție atât Bundestag-ul, cât și cancelarul german, ambasadorul german având chiar frecvente intervenții scrise în dosar. E interesant de văzut că dosarul a fost criticat pentru lipsa de celeritate, deși el zace, la propriu, la ICCJ, încă din anul 2000, când a început o incredibilă serie de recursuri cîștigate de Thyssen (3 în total), urmate de contestații în anulare (2, plus una, în curs de judecată), cîștigate de Metalexportimport. În toamna lui 2011, cînd se exercitau aceste presiuni, firma româneasca era – a treia oara – în postura de creditor al Thyssen, care încerca în van să își execute pe teritoriul României, titlul executoriu obținut în instanțele române, în 1999. În tot acest timp (12 ani), firma româneasca a avut în buzunar două hotărîri favorabile de la Tribunalul București și Curtea de Apel București, dar nu le-a putut executa nicicînd, întrucît Thyssen, prin influenții săi avocați, a ținut pe loc executarea cu contestații timp de 12 ani. Probabil în istoria dreptului, cînd se va analiza la calm această sagă, cineva normal la cap se va întreba dacă nu cumva cel prejudiciat de lipsa de celeritate a fost reclamantul, adică firma românească, și nu influentul său adversar, firma nemțească.

Sergiu Miat, redactorul nostru pentru Timișoara, a izbutit cu mult noroc să obțină o adresă a Ambasadei Republicii Federale a Germaniei la București către Ministerul Justiției și către CSM. O reproducem în facsimile începând de miercuri dimineața. Este vorba de un proces început la Timișoara, continuat la Arad și cu pedepse cumplite, inclusiv de 15 ani, la sentința de fond. Recursul s-a judecat la Alba Iulia și, la sfîrșitul lui, toată lumea a plecat acasă fericită. Adică nepedepsită. Și continuă în civil pînă… nu se știe cînd.

Iata ce scria Iohannes Dietrich, secretar I, șeful Secției Juridice și Consulare către Ministerul Justiției și către CSM:
”Astfel, pretențiile civile ale domnului Helmig în acest dosar și care se ridică la peste o sută de milioane de euro riscă sa fie prescrise. Următorul termen este stabilit pentru data de 16.12. 2013. În acest context, v-am fi recunoscători dacă ne-ați putea informa cu privire la evoluția acestei proceduri. Procurorul de caz este domnul Antonio Sandu de la Înalta Curte de Casație și Justiție…”.

Al cîtelea caz de adresare către instanțe în sprijinul (care ar putea fi interpretat și în favoarea) unui cetățean german în hulitul stat de drept din România este acesta? Ce alte ambasade au mai recurs la acest procedeu? Cîte procese au fost trîntite sau judecate așa?

Ce-ar fi făcut un DNA corect în acest caz și în celelalte? Cum ar fi reacționat CSM-ul în condiția unui adevărat stat de drept? Cît de mare este sforăria dincolo de aparențe? Și cît de mare este diferența între statul de drept pentru cei mici și statul de drept al celor care stabilesc regulile și dau notele „europene“?