Stolul

La câţiva ani după ce am plecat din România şi m-am instalat la Paris am avut un rêve éveillé, cum spun francezii, un „vis cu ochii deschişi”. Mă întorceam de la Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu mai deprimat ca niciodată. Era după revoluţia din 1989. Departe de a se îmbunătăţi, situaţia se degradase în România. Pe cadavrele sutelor de martiri, vechii stalinişti preluaseră puterea, coordonaţi de tractoristul de la Moscova, idolatrizat în Occident.

Monica îmi repetase de câteva ori: „Dragul meu, ne-am sacrificat vieţile degeaba. Europa Liberă n-a fost ascultată decât de Securitate. Iată în ce hal arată poporul român după cincizeci de ani! Mi-e ruşine pentru el, dar mai ales îmi este milă de noi, exilaţii. Am trăit de pomană.”

Mi-am înghiţit lacrimile şi am plecat spre casă copleşit de durere. Un popor nu e o masă amorfă, iraţională, ci o colectivitate solidară, tinzând spre binele moral şi material; nu e o sumă de egoisme autarhice, primitive, ci unitatea unor conştiinţe spre atingerea unui ţel benefic tuturor. Cel puţin aşa credeam noi, cu sufletul nostru fraged, nebătătorit de atunci. În numele acelui ţel câteva zeci de mii de oameni, majoritatea foarte tineri, ieşiseră în stradă pentru a demola hardughia comunistă şi a pune capăt coşmarului. Dar subistoria îşi proptise din nou labele pe masă, iar poporul, în majoritatea lui, scheuna docil.

M-am aşezat pe o bancă de pe malul Senei. Era un apus divin. Acoperişul catedralei Notre-Dame sclipea în culorile paradisului. Cerul cobora lin peste pământ, iar apa fluviului devenise flacără lichidă. Prin faţa mea trecură o fetiţă şi un băieţel, să fi avut patru sau cinci ani, ţinându-se de mână.

Vorbeau în franceză, dar uneori strecurau şi cuvinte româneşti. Băiatul spunea: „Să ne grăbim, tata ne aşteaptă pe munte”, iar fetiţa, mirată, exclama: „Dar muntele e departe, nu vom ajunge la timp”. Băieţelul însă replică hotărât: „Atunci vom zbura”. Începură amândoi să râdă şi se îndepărtară ţopăind.

Atunci mi-am ridicat ochii şi am văzut cum acoperişul catedralei se deschide şi câţiva porumbei ţâşnesc dinăuntru. Imediat, un stol de sicrie aurii umplu tot cerul. La semnalul unei harfe, cele din faţă o luară spre răsărit, plutind ca nişte corăbii pe valuri. Deşi păreau că se deplasează încet ajunseră, într-o clipă, deasupra catedralei din Strasbourg, apoi traversară teritoriul celor două Germanii, îşi grăbiră plutirea peste Austria, se lăsară în jos, la numai câţiva metri, deasupra Dunării, la Budapesta, şi poposiră la graniţa României cu un freamăt de bucurie. Abia atunci am văzut că, pe fiecare sicriu, era scrijelit câte un nume de exilat. Unele cu litere negre, altele, cu litere albastre, sau verzi, cele mai multe cu litere stacojii.

Când ajunse deasupra Carpaţilor, stolul se opri, iar sunetul harfei încetă. O linişte asurzitoare se aşternu peste ţinuturile de jos. Totul încremeni.

Maşinile îşi opriră, brusc, motoarele, cei de pe câmp rămaseră stane de piatră, cu uneltele în mâini, clienţii din restaurante aveau bucatele suspendate în faţa gurii, posturile de radio şi de televiziune amuţiră, călugării din mânăstiri îşi curmară mătăniile, iar cuvintele rugăciunilor nu se mai puteau dezlipi de pe buzele lor. Totul dură o clipă, dar imensă cât o veşnicie.

La un alt semnal harfa reîncepu să cânte, iar stolul îşi reluă plutirea. El trecu, sub privirile năucite ale locuitorilor, peste Bucureşti, apoi, tot mai lin, peste oraşele Moldovei şi Ardealului, poposind îndelung deasupra fostelor închisori. Atunci, glasurile dinlăuntrul sicrielor intonau un Te Deum, la unison cu cele din mormintele fără nume. Când stolul ajunse deasupra Sighetului zidurile bubuiră:

„Unde sunt cei ce nu mai sunt?” Un cor de glasuri îngereşti răspunse: „În cartea vieţii fără de sfârşit”.

Atunci sicriele începură să coboare. Toţi exilaţii, adormiţi pe toate continentele, mistuiţi de chinul singurătăţii şi dorul reîntoarcerii, intrară în pământul ţării lor, ca nişte seminţe pline de sevă, aşteptând încolţirea.

M-am trezit zgâlţâit de o mână puternică. Doi jandarmi stăteau drept în faţa mea, cu mantii elegante şi ochi prietenoşi. Unul dintre ei mă întrebă:

„Domnule, vă simţiţi bine?” Nu ştiu ce am răspuns. Le-am mulţumit însă pentru grija lor, m-am ridicat şi, din prima cabină telefonică, i-am sunat pe Monica şi Virgil.

Din volumul Trandafirul de la Eleusis. Povestiri pariziene ale Unchiului Serenus, Editura Presa Universitară Clujeană, 2024. Se poate comanda și pe site-ul editurii: https://libraria.ubbcluj.ro/…/trandafirul-de-la-eleusis/