La câţiva ani după ce am plecat din România şi m-am instalat la Paris am avut un rêve éveillé, cum spun francezii, un „vis cu ochii deschişi”. Mă întorceam de la Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu mai deprimat ca niciodată. Era după revoluţia din 1989. Departe de a se îmbunătăţi, situaţia se degradase în România. Pe cadavrele sutelor de martiri, vechii stalinişti preluaseră puterea, coordonaţi de tractoristul de la Moscova, idolatrizat în Occident.
Monica îmi repetase de câteva ori: „Dragul meu, ne-am sacrificat vieţile degeaba. Europa Liberă n-a fost ascultată decât de Securitate. Iată în ce hal arată poporul român după cincizeci de ani! Mi-e ruşine pentru el, dar mai ales îmi este milă de noi, exilaţii. Am trăit de pomană.”
Mi-am înghiţit lacrimile şi am plecat spre casă copleşit de durere. Un popor nu e o masă amorfă, iraţională, ci o colectivitate solidară, tinzând spre binele moral şi material; nu e o sumă de egoisme autarhice, primitive, ci unitatea unor conştiinţe spre atingerea unui ţel benefic tuturor. Cel puţin aşa credeam noi, cu sufletul nostru fraged, nebătătorit de atunci. În numele acelui ţel câteva zeci de mii de oameni, majoritatea foarte tineri, ieşiseră în stradă pentru a demola hardughia comunistă şi a pune capăt coşmarului. Dar subistoria îşi proptise din nou labele pe masă, iar poporul, în majoritatea lui, scheuna docil.
M-am aşezat pe o bancă de pe malul Senei. Era un apus divin. Acoperişul catedralei Notre-Dame sclipea în culorile paradisului. Cerul cobora lin peste pământ, iar apa fluviului devenise flacără lichidă. Prin faţa mea trecură o fetiţă şi un băieţel, să fi avut patru sau cinci ani, ţinându-se de mână.
Vorbeau în franceză, dar uneori strecurau şi cuvinte româneşti. Băiatul spunea: „Să ne grăbim, tata ne aşteaptă pe munte”, iar fetiţa, mirată, exclama: „Dar muntele e departe, nu vom ajunge la timp”. Băieţelul însă replică hotărât: „Atunci vom zbura”. Începură amândoi să râdă şi se îndepărtară ţopăind.
Atunci mi-am ridicat ochii şi am văzut cum acoperişul catedralei se deschide şi câţiva porumbei ţâşnesc dinăuntru. Imediat, un stol de sicrie aurii umplu tot cerul. La semnalul unei harfe, cele din faţă o luară spre răsărit, plutind ca nişte corăbii pe valuri. Deşi păreau că se deplasează încet ajunseră, într-o clipă, deasupra catedralei din Strasbourg, apoi traversară teritoriul celor două Germanii, îşi grăbiră plutirea peste Austria, se lăsară în jos, la numai câţiva metri, deasupra Dunării, la Budapesta, şi poposiră la graniţa României cu un freamăt de bucurie. Abia atunci am văzut că, pe fiecare sicriu, era scrijelit câte un nume de exilat. Unele cu litere negre, altele, cu litere albastre, sau verzi, cele mai multe cu litere stacojii.
Când ajunse deasupra Carpaţilor, stolul se opri, iar sunetul harfei încetă. O linişte asurzitoare se aşternu peste ţinuturile de jos. Totul încremeni.
Maşinile îşi opriră, brusc, motoarele, cei de pe câmp rămaseră stane de piatră, cu uneltele în mâini, clienţii din restaurante aveau bucatele suspendate în faţa gurii, posturile de radio şi de televiziune amuţiră, călugării din mânăstiri îşi curmară mătăniile, iar cuvintele rugăciunilor nu se mai puteau dezlipi de pe buzele lor. Totul dură o clipă, dar imensă cât o veşnicie.
La un alt semnal harfa reîncepu să cânte, iar stolul îşi reluă plutirea. El trecu, sub privirile năucite ale locuitorilor, peste Bucureşti, apoi, tot mai lin, peste oraşele Moldovei şi Ardealului, poposind îndelung deasupra fostelor închisori. Atunci, glasurile dinlăuntrul sicrielor intonau un Te Deum, la unison cu cele din mormintele fără nume. Când stolul ajunse deasupra Sighetului zidurile bubuiră:
„Unde sunt cei ce nu mai sunt?” Un cor de glasuri îngereşti răspunse: „În cartea vieţii fără de sfârşit”.
Atunci sicriele începură să coboare. Toţi exilaţii, adormiţi pe toate continentele, mistuiţi de chinul singurătăţii şi dorul reîntoarcerii, intrară în pământul ţării lor, ca nişte seminţe pline de sevă, aşteptând încolţirea.
M-am trezit zgâlţâit de o mână puternică. Doi jandarmi stăteau drept în faţa mea, cu mantii elegante şi ochi prietenoşi. Unul dintre ei mă întrebă:
„Domnule, vă simţiţi bine?” Nu ştiu ce am răspuns. Le-am mulţumit însă pentru grija lor, m-am ridicat şi, din prima cabină telefonică, i-am sunat pe Monica şi Virgil.
Din volumul Trandafirul de la Eleusis. Povestiri pariziene ale Unchiului Serenus, Editura Presa Universitară Clujeană, 2024. Se poate comanda și pe site-ul editurii: https://libraria.ubbcluj.ro/…/trandafirul-de-la-eleusis/
Cristian Bădiliță
E ingrozitor sa constati ca mai exista indivizi capabili sa RASTALMACEASCA REALITATEA LOVITURII DE STAT KGB/GRU/Comintern, numind-o in continuare cu un cinism infernal „revolutie” si in mod MONSTRUOS sa reduca numarul VICTIMELOR LUNETISTILOR PUCIULUI/COMPLOTULUI la doar”cateva sute” cand exista DOCUMENTE OFICIALE prezentate intern si international care arata ca au fost ASASINATI 60(SAIZECI DE MII)
de ROMANI in cele 40 de judete cu zeci de mii de orase, orasele, comune si sate!!!
Delațiunea prin intermediul visului nu dă de cele mai multe ori rezultate bune; unele, unii mai nou, se pot trezi cu sarcini dimineața sau și mai rău, răpiți din somnul cel mai lung. Comuniștii, spre deosebire de fasciști(reacție reversibilă ca-n sifonul lui Caragiale) n-aveau treabă cu adolescenții și copiii, vezi cum Pistruiatul visează că sapă să-l scoată pe Bruno, Băiatul în pijama cu dungi, pe sub gard.(Johnny Hates Jazz)
Prietenii lu Virgil au URAT POPORUL ROMAN asa cum reiese din gretos de siropoasa povestioara de adormit copilasii…Diversiunea are picioare scurte, in acest caz autodemascandu-se, pentru ca NU SE PUTEA „revolutiona” UN „POPOR AMORF”care nu ar fi ascultat OFICINA SESEKU-Comintern si care i-a votat pe COMINTERNISTII TRACTORISTULUI cu cate PATRU MAINI!!! Oficina era ascultata de PATRON!!!
Suntem unde suntem pentru ca indivizi mistificatori de acest calibru au acces la media, vezi si Mujicul de Saint Germain care tare ma tem ca e taman impricinatul…
‘Era după revoluţia din 1989. Departe de a se îmbunătăţi, situaţia se degradase în România. Pe cadavrele sutelor de martiri, vechii stalinişti preluaseră puterea, coordonaţi de tractoristul de la Moscova, idolatrizat în Occident’
excelenta definitie a circotecii din de.89
In epoca mult hulită se făceau 40 filme anual , romanele cu ,,sopârle ,, se editau in 100.000 exemplare si se vindeau pe sub mână ; tinerii scriitori erau incurajati prin editarea creațiilor acestora ; erau cca.7 mil. de salariați ; o familie in care ambii soti erau salariati , cu salariul minim pe economie (2000 lei)puteau să contracteze un apartament cu 3 camere cu salariul acestora pe 3 ani ( 36 luni x 4000 = 144.000 lei ); scoală gratuită , inclusiv facultatea ; la muncă egală , salariile femeilor erau egale cu ale bărbaților ș.a. Adevărat erau si multe lipsuri : caldură , gaze , intreruperi de curent electric , alimente , restricții la excursii in străinatate , ,,ciocul mic ,, cand era vorba de ,, conducatorul iubit,, ș.a.Nu se poate face o balanță , când a fost mai bine , aspectele sunt diferite . A trata numai părțile rele din trecut, este subiectiv .
Iata ca mujicul simplu de pe strada isi prezinta fatza hidoasa, de jarcalete, de sub masca de acoperire conspirativa…Aceeasi morisca ceausistoida se invarte periodic cu aceeasi monstruozitate tip viareguru…Numai DUSMANII ROMANIEI si ai POPORULUI ROMAN pot glorifica
bolsevismul genocidar care a UZURPAT ROMANIA GENERICA si a NIMICIT ELITELE…Si care S-A ETERNIZAT dupa LOVITURA DE STAT KGB/GRU/ Comintern comisa de popolu de AGENTI, POPORUL ROMAN fiind considerat de LATRAII Securitatii de la „Europa CAPTIVA”, „AMORF, ceea ce inseamna INCAPABIL SA SE REVOLUTIONEZE!!!
„Dragul meu, ne-am sacrificat vieţile degeaba. Europa Liberă n-a fost ascultată decât de Securitate. Iată în ce hal arată poporul român după cincizeci de ani! Mi-e ruşine pentru el, dar mai ales îmi este milă de noi, exilaţii. Am trăit de pomană.”Chiar așa,ați trăit de pomană,să vedeți cum arată poporul român după 35 ani de capitalism luminos….
@Charlie: de acord.
asculta, @R.C., daca esti român si ai o anume vârsta, ai vazut tu, cu ochii tai, sau au vazut altii, cu ochii lor, imposturile pe care-si permite sa le „evoce” Cristian Badilita în „romanele” lui ? de ce nu esti cinstit si ma cenzurezi?! Si nu-mi veni cu „Franta”-n care stau, din care ma trag si pe care-o stiu pe de rost, în care stiu la ce sa m-astept, mai ales de la poporul primei dictaturi „iluministe” europene?!
dom’nu Bădiliță
hoashka aia te-a drogat!
(aia 2 erau niste conserve sofisticate,defetiste)