N-am mai scris demult despre Traian Băsescu, mulţumindu-mă să evoc doar tangenţial unele dintre marile „merite” ale marinarului, de pe timpul celor două mandate prelungite la nesfârşit de abila modificare constituţională introdusă prin referendum de Adrian Năstase, care nici cu gândul nu gândise că va fi posibil să piardă alegerile prezidenţiale din 2004 şi să-i ofere pe tavă duşmanului un asemenea plocon. Ţineţi minte? Era atunci când ne pregăteam, mulţi dintre noi, să ne refugiem pe plaiurile de vis ale republicii Congo. Şi când l-am votat pe comediantul din sceneta cu „Dragă Stolo”. Căci am sperat să fie reală marea luptă împotriva sistemului ticăloşit proclamată de el, măcar în proporţie de 10%, cât e şi parandărătul inventat sau ieşit la iveală tocmai în timpul glorioasei domnii a celui care a inventat istorica expresie a ţepelor din Piaţa Victoriei.
Toate astea pentru că, trebuie să concedem, nimeni, poate doar Crin Antonescu la un moment dat, n-a mai avut în asemenea măsură darul zicerilor memorabile, rămase pe răbojul bijuteriilor oratorice, chiar dacă scrise cu litere de rahat. Cărora le-au căzut victimă diverse personaje ilustre, începând cu însuşi adversarul Bombonel („Adriane, nici nu ştii/ Cât de mic începi să fii!”) şi sfârşind cu adulatorul său, Liiceanu, căruia îi trântise de la obraz, în văzul întregii lumi, că şcoala românească scoate numai tâmpiţi… pardon, filozofi, unde eufemismul folosit de marinar nu ascundea deloc adâncul dispreţ pe care-l nutrea pentru tagma interlocutorului, altfel subtil profitor al generozităţii probabil nu tocmai dezinteresate a întâiului ministru al Culturii de după decembrie ’89.
Şi m-a stârnit nu doar tentativa lui de autoreinventare prin previzibila înscăunare la conducerea unui partid politic pe care l-a adus fraudulos pe scenă în perioada când, ca preşedinte, nu avea nicio asemenea atribuţie, ba, din contră, exista o expresă interdicţie constituţională. A mai apărut însă pe net un articolaş provenind de pe site-ul Naşul TV, în care se face o paralelă voit disproporţionată între un preşedinte „adevărat” şi un ficus (Iohannis, adică), plantă ornamentală a cărei utilitate ar putea fi recunoscută în mod special de câini, dacă ar putea ridica piciorul la frageda-i tulpină.
Pentru a-i evidenţia lui Băse uriaşele merite, în articol se dă o listă de citate celebre din nemuritoarea operă a celui care, pe durata a 10 ani, n-a reuşit să ducă până la capăt nici chiar lectura unei broşurele banale ca „Levantul” lui Cărtărescu. Iată câteva dintre ele, socotite de autorul anonim (probabil patronul postului TV) drept punctele cardinale ale apostolatului său:
„E un fleac. I-am ciuruit.” – prin fraudă electorală, am completa noi;
„Decât să sug… la mai mulţi licurici mici, mai bine sug… la un licurici mai mare”;
„Nu este permis amestecul politicienilor în Parchete şi Poliţie. Voi proteja instituţiile statului de orice influenţă politică…” – nu şi de cea proprie, despre care nu suflă un cuvinţel; îl suflase însă din cunoscutul garaj prin august 2012, când cu referendumul pentru propria-i demitere: „Nu e bine, domnu’ chestor!”.
Acestea sunt, printre multe alte declaraţii băseşti, perlele pe care autorul articolului le consideră adevărate pietre pentru templul idolului său. De acord, cu menţiunea că ar putea fi vorba mai degrabă de cocină, nu de templu. O cocină care a primit şi numele şi calitatea de partid politic, pe cale de a fi preluat oficial acum când, în sfârşit, Constituţia nu mai poate fi o oprelişte.
Singura mea uimire este faţă de Justiţie, care se manifestă cu o timiditate comparabilă doar cu aceea a Poliţiei Române de pe vremea mineriadelor readuse acum în actualitate prin relansarea procesului respectiv, din care Ion Iliescu nu cred că va ieşi cu faţa curată. Tot aşa, ştim cu toţii că sunt pe la DNA nişte dosare care au fost puse la saramură de Daniel Morar pe timpul mandatelor băsiste, întrucât, vezi Doamne, preşedintele ar fi fost imun. O gogoriţă pe care a înghiţit-o tot natul, la vremea ei. E vorba de dosarul „Flota” şi de acela al Casei Mihăileanu, ce dorm în continuare, de parcă n-ar fi existat niciodată. Lucru care nu poate fi interpretat decât într-o singură cheie: aceea a şantajului reciproc între Băsescu şi Servicii, care dau tot mai mult impresia de a controla tot ce mişcă în ţară, inclusiv Instituţiile. Pe de o parte. Apoi între Băsescu şi Justiţie, pe de alta.
Pentru că, prevăzător cum îl ştim, nu se poate ca el să nu se fi blindat, pe timpul şederii la Cotroceni, cu toată muniţia necesară apărării şi propriei supravieţuiri.
