Noua stea a politichiei dâmboviţene are ca flamură o izmană, însemne de ghinărar la vedere şi, pe acoperitelea, pare să mai poarte şi alte trese. Nimeni nu se jură că le-ar fi văzut vreodată, dar toată lumea, de la mic la mare, pare să ştie de ele. În primul rând Ponta, care tremură ca varga în faţa lor, deşi nici el nu pare să fie străin de aşa ceva, cu tată-socru cu tot.
Ascensiunea uluitoare a ipochimenului scapă oricărei logici comune. Pornind de la un modest grad militar de intendenţă prin anii 80, ajunge în compania selectă a Luceafărului huilei când cu mineriadele, în care companie nu avea ce să caute altceva decât asigurarea protecţiei fizice a eroului zilelor respective. Ca urmare, acumulează grad după grad în falnica Armie Română şi urcă treaptă cu treaptă în ierarhia politică şi socială, mai ales în anii 2000, sub oblăduirea PSD-ului şi a precuratei fecioare Adrian Năstase. Săturându-se probabil de atâta feciorie de stânga, prin 2009 părăseşte partidul în favoarea dreptei vânjoase a Marinarului, cel care abia îl pusese, teribil de măgulitor, în fruntea mafiei pesediste. Dar, odată trecut cu arme, bagaje şi cu noul partid în oastea denunţătorului şi grabnicului profitor de sisteme ticăloşite, devine beneficiarul unei fulgerătoare reevaluări, ca urmare a faptului că a făcut posibilă minunea de neuitat a numeroaselor guverne boceşti, a căror timonă nici nu mai trebuie spus în a cui mână s-a aflat.
Venind anul 2012 cu nenumăratele proteste de stradă în ciuda frigului necruţător şi a zăpezilor apocaliptice, posesorul de-acum al auritelor izmene, în locul celor răpănoase de până atunci, schimbă iarăşi direcţia la fel de brusc, ascultând o chemare ocultă, când încă nici măcar Ponta nu era foarte sigur din ce parte bate vântul, de vreme ce, tocmai înainte de votul ce avea să ducă la prăbuşirea guvernului-unguent, îi promisese lui M.R.U. întregul său sprijin dacă va implementa măreţele reforme ale proaspătului USL, când l-a lăsat gură-cască pe bietul Crin Antonescu. Cu UNPR cu tot, Gabriel trece în noua oaste de ţară şi pune hotărâtor umărul la prăbuşirea, măcar pe jumătate, a regimului băsist, întins până atunci ca pecinginea peste o ţară întreagă înfometată şi vlăguită, ca urmare a castrării generale de salarii şi pensii cât de cât raţionale.
De atunci şi până acum mereu la guvernare, partidul ghinărarului adună din ce în ce mai mulţi fugari, parlamentari, of course, de pe la alte partide, fie de frica DNA, fie pentru a-şi adăposti, la rândul lor, tresele nevăzute, fie momiţi de cântecul irezistibil al sirenelelor Puterii, a cărei coloratură politică a contat şi va conta în continuare din ce în ce mai puţin. Nu a contat, dar a pontat, s-ar putea spune, căci binefacerile guvernării n-au întârziat să li se arate. Mai ales că, de la o vreme încoace, Victoraş încovoindu-se tot mai mult în faţa pretenţiilor deja uzurpatoare ale lui Oprea, nu a mai fost capabil a fi în stare să se opună vreuneia.
Acum, stând strâmb şi judecând drept, pe cine oare să alegem noi, cei din armata depunătoare de voturi, dintre cei doi, la o adică? Căci iată, se pune problema debarcării lui Victoraş şi există perspectiva din ce în ce mai ameninţătoare ca în locul lui să fie ouat de Servicii nimeni altul decât din ce în ce mai ilustrul Gabiţă. Cu primul ne-am obişnuit deja şi chiar ni s-au strepezit dinţii ca de mere pădureţe. S-au obişnuit deja şi Serviciile, deşi nu s-au consolat, având în vedere că a devenit din ce în ce mai incontrolabil, chiar şi pentru ele, iar felul cum a şters-o, via Baku, în Turcia, e cât se poate de edificator.
Mult mai disciplinat pare a fi crâncenul la vedere opritor al oricărei speranţe de mai bine, deşi veşnic deţinător al secretelor interesului naţional. Ca şef de partid, îşi justifică pe deplin severitatea grelelor grade militare. Dar ca şef de guvern? Aceasta e întrebarea.
O întrebare pe care nu am auzit să şi-o pună actuala opoziţie, poate considerând improbabilă o asemenea numire în cazul capotării actualului prim-ministru. În ce mă priveşte, previziunile mele sunt dintre cele mai negre. Mă întreb doar ce-o fi păzind Eduard Hellvig, actualul şef, de formă, evident, al SRI. Căci de acolo se aude doar o tăcere de spaimă.
