Țara escrocilor filozofi, unde se cârpește și se imită

”Imaginile apocaliptice din Beirut seamănă cu picturile medievale care încearcă să redea, mai mult prin imaginație decât prin tehnică, dramele bolii, războiului, foametei și morții.

Știm cu toții contextul, mereu importantul context fără de care suferința nu este completă: o țară falită deținută vreme de generații de familii venale, o țară zdrobită de vecinii ei, în care bogații îi țin în sclavie pe săraci, o societate bazată pe un sectarism care o distruge.

Nu poate exista o reflecție mai bună a păcatelor acestei țări decât explozibilii depozitați în centrul capitalei și decât premierul care spune că ”cei responsabili” – nu el, nu guvernul, fiți siguri – vor ”plăti prețul”, scrie Robert Fisk, pentru The Independent.

”Știm cu toții cum va continua ”povestea” în următoarele ore și zile. Revoluția libaneză incipientă a tinerilor și a populației educate trebuie să capate acum forța necesară petru a-i alunga pe liderii libanezi, pentru a-i trage la răspundere, pentru a construi un stat nou, modern și neconfesional pe ruinele ”republicii” create de Franța.

Ei bine, tragedia indiferent de proporții, nu este un substitut bun pentru schimbările politice. Președintele Emmanuel Macron s-a deplasat imediat in Liban și a promis că Franța va fi ”mereu” alături de această țară încercată, pe care a creat-o din orgoliu imperial cu o sută de ani în urmă. Cea a spus Macron a fost una dintre cele mai mari ironii din ultimele zile, asta și pentru că ministrul francez de Externe se spălase pe mâini de problemele ecomomice ale Libanului cu doar câteva zile înainte.

În anii 1990, când Vestul se gândea să creeze un alt nou Orient Mijlociu, după ocuparea Kuweitului de către Saddam, câțiva ofițeri americani au început să le vorbească jurnaliștilor despre ”oboseala compasiunii”. Asta însemna că Vestul începe să nu mai acorde atenție suferințelor umane. Erau prea multe, toate războaiele regionale, an de an, și urma să vină momentul în care Vestul trebuia să închidă poarta generozității. Poate că acest moment a venit atunci când refugiații din regiune au început să intre cu sutele de mii in Europa, preferând societatea occidentală în locul versiunii oferite de Statul Islamic.

Însă să ne întoarcem la Liban, unde compasiunea occidentală abia de se vede. (…) Cum poate să iasă o națiune modernă dintr-o asemenea situație disperată? Deși a fost ocolit până acum de epidemia de covid-19, Libanul se confruntă cu o altă boală și are parte de puțin ajutor.

Băncile libaneze au furat ecomiile libanezilor, guvernul nu se arată demn de numele acesta, cu atât mai puțin membrii săi. Kahlil Gibran, unul dintre cei mai acizi poeți libanezi, ne-a spus: ”să va fie milă de țara în care șmecherii sunt lideri, escrocii sunt filozofi și unde arta națională este aceea de cârpi lucrurile și a-i imita pe alții”.

Pe cine poate imita Libanul acum? Care va fi noua generație de șmecheri? Armata a încercat de mai multe ori să ia locul potentaților arabi; în Liban, lucrul acesta s-a întâmplat de mai multe ori, cu rezultate dubioase.

Astăzi privim explozia monstruoasă din Liban ca pe o tragedie națională (…) În trecut, după numeroase războaie, lumea – americanii, francezii, NATO, UE, ba chiar și Iranul – s-a angajat să reclădească Libanul. Americanii și francezii au fost în cele din urmă alungați din țară de atentatorii sinucigași. Cum pot să refacă străinii o țară care pare de nerecuperat?

Libanul este învăluit într-o ceață, în lipsa de responsabilitate atât de specifică încât a devenit o modă. Niciun asasinat politic din Liban – al președinților, premierului, fostului premier, deputaților și politicienilor – nu a fost elucidat până acum.

Libanul este una dintre cele mai educate țări din regiune, cu cel mai talentat și mai curajos, generos și politicos popor, binecuvântată de zăpadă și munți, cu ruine romane și cu cea bună bucătărie, cu intelectuali mari și cu o istorie milenară. Și totuși nu-și poate gestiona moneda, nu poate produce energie electrica suficientă, nu poate avea grijă de cei bolnavi și nu-și poate proteja populația.

Cum se poate ca 2.700 de tone de azotat de amoniu să fie depozitate într-o clădire precară atât de mulți ani, după ce a fost descărcată de un vapor sub pavilionul Republicii Moldova aflat în drum spre Mozambic, în 2014, fără măsuri de siguranță luate de cei care au decis să lase această substanță în chiar centrul propriei capitale?

Apoi a urmat infernul exploziei, unda de șoc și ciuperca. Acesta este un postscriptum pentru toate războaiele. El conține vidul spaimei tuturor celor care trăiesc în Orientul Mijlociu. Și, pentru câteva secunde, lumea a văzut asta”.