Țările cuminți nu au noroc

Bunicii noștri aveau un cuvânt pentru copilul care stătea în banca lui: „cuminte”. Era un compliment. În familie, la școală, la serviciu, cumințenia a fost mult timp o virtute românească, poate și pentru că istoria ne-a învățat că cel care iese prea mult în față riscă prea mult. Problema e că am transferat reflexul acesta, fără să ne dăm seama, din viața privată în strategia de țară.

Statele se bat astăzi pentru fiecare fabrică, fiecare centru regional, fiecare linie de producție relocată din Asia și fiecare miliard din reconstrucția Ucrainei. Într-o asemenea economie, cumințenia nu mai e o virtute, ci o problemă. Seriozitatea, predictibilitatea și stabilitatea rămân active reale, iar România le are în bună măsură. Dar ele sunt condiția de intrare în competiție, nu competiția însăși. O țară poate fi serioasă și invizibilă în același timp. Poate să nu deranjeze pe nimeni și, tocmai de aceea, să nu conteze pentru nimeni.

Capitalul nu are sentimente. Nu merge acolo unde o țară crede că i se cuvine, ci acolo unde găsește randament, viteză și un interlocutor care îl caută activ. Apartenența la UE și NATO, dimensiunea pieței, ieșirea la Marea Neagră sunt argumente foarte bune. Numai că le au, într-o formă sau alta, și vecinii noștri. Iar vecinii noștri nu stau în banca lor.

Ce spun cifrele, dincolo de titluri

Aș evita teza simplă, de tipul „România pierde investitorii”. Realitatea e mai complicată și, tocmai de aceea, trebuie să o privim cu atenție.

Investițiile străine directe au coborât de la circa 6,75 miliarde de euro în 2023 la 5,6 miliarde în 2024, apoi au sărit la 8,15 miliarde în 2025, un plus de aproximativ 45%. Cine s-ar fi oprit aici ar fi putut declara victoria. Datele BNR pentru primele șapte luni din 2026 arată însă 1,13 miliarde de euro, față de 4,9 miliarde în aceeași perioadă a anului trecut. Aprilie, mai și iunie au fost luni cu valori negative: au plecat către grupurile-mamă mai mulți bani decât au intrat.

Cifra trebuie citită totuși cu atenție. Un flux negativ nu înseamnă că se închid fabrici. Indicatorul include profituri reinvestite și credite intragrup, care reacționează repede la dobânzi, la schimbările fiscale și la starea de spirit din consiliile de administrație. Dar exact asta e semnalul. Deciziile de tip „mai așteptăm un trimestru” apar primele în statistică, cu mult înainte ca un proiect mare să fie mutat discret pe altă hartă.

Clasamentul IMD confirmă direcția. În 2026, România a coborât de pe locul 49 pe 61 din 70 de economii, după ce patru ani la rând oscilase între 48 și 51. Cel mai dur recul e la eficiența mediului de afaceri, de pe 50 pe 69, adică penultimul loc. În același clasament, Polonia a urcat 11 poziții, până pe 41, Ungaria e pe 51, Bulgaria pe 56. Nu mai putem pune totul pe seama deficitului sau a unui context european nefavorabil, câtă vreme vecini cu același context au mers în sens invers.

Concluzia incomodă nu e că România nu mai atrage capital. E că am confundat prea des potențialul cu performanța și un an bun cu o tendință.

Ambiții declarate, instituții absente

În ultimii zece ani, România și-a atribuit aproape toate rolurile regionale disponibile: hub energetic, hub logistic, centru IT, pilon la Marea Neagră, poartă spre reconstrucția Ucrainei. Niciunul nu e fantezist. Aproape niciunul nu are însă în spate o mașinărie de stat care să-l transforme în rezultat concret.

Întrebarea care contează vine după comunicatul de presă. Cine răspunde nominal? Cu ce buget, pe ce calendar, măsurat cu ce indicator? Diferența dintre slogan și strategie nu ține de ambiție, ci de infrastructura de implementare. Iar aici România are un deficit mai vechi și mai greu de corectat decât cel bugetar.

Polonia și Lituania nu au așteptat să fie descoperite

Merită să privim în regiune, fiindcă acolo lecția e cea mai utilă.

Polonia a construit agenția de investiții și comerț, PAIH, ca instrument care leagă explicit exporturile, atragerea de investiții și brandul economic al țării. Bilanțul pe 2025: 64 de proiecte finalizate, cu o valoare declarată de peste 4 miliarde de euro și peste 6.600 de locuri de muncă, cel mai bun an din istoria instituției. Printre ele, o fabrică coreeană de anvelope și o uzină americană de materiale pentru baterii, ambele la Opole. Investițiile acestea nu „au venit”. Au fost curtate, negociate și finalizate de oameni care aveau mandat și indicatori.

Lituania, de aproape șapte ori mai mică decât România ca populație, a mers mai departe și a schimbat mecanica statului. Și-a propus 10 miliarde de euro în investiții strategice până în 2030, a pus pe masă peste un miliard în subvenții și, din noiembrie 2025, aplică așa-numitul Investment Highway. Pentru proiectele calificate, de la decizie la începerea construcției pot trece circa trei luni: investitorul începe lucrul după notificare, iar autorizarea merge în paralel. Fiecare proiect are un manager de caz dedicat. Vilniusul nu spune doar „investiți la noi”. Spune cât durează, cine răspunde la telefon și unde e terenul.

Mai departe de regiune, modelele diferă radical. Emiratele au făcut din atragerea capitalului o componentă a politicii externe. Vietnamul a transformat integrarea în lanțurile globale de producție în doctrină națională și a crescut cu peste 8% în 2025, cu exporturi de circa 475 de miliarde de dolari. Nu există o rețetă unică. Există însă un numitor comun: țările care vor ceva se organizează pentru acel ceva și acceptă să fie judecate după rezultat.

Formula C + 3I

Pentru România aș propune o formulă simplă de repoziționare economică: Competitivitate plus Imagine, Influență și Investiții.

Competitivitatea e temelia. Energie la preț suportabil, infrastructură, capital uman, o administrație care răspunde la timp, o fiscalitate care nu se schimbă de două ori pe an, autorizări în luni, nu în ani. Fără ea, restul devine marketing, iar un investitor sofisticat recunoaște marketingul de la prima întâlnire.

Imaginea face economia vizibilă. Într-o lume saturată de mesaje, reputația economică funcționează ca o infrastructură care nu apare în niciun buget de investiții. România trebuie să decidă ce vrea să evoce numele ei în mintea unui CEO din Tokyo, Seul, Mumbai, New York sau Dubai. Astăzi, de cele mai multe ori, nu evocă nimic precis. Iar golul acesta îl umplu alții.

Influența înseamnă acces la momentul potrivit. Harta europeană a unui mare grup industrial se desenează cu doi-trei ani înainte de anunț, în conversații în care România trebuie să fie prezentă, nu la tăierea panglicii. Diplomația economică se face înainte să existe decizia, nu după.

Investiția e rezultatul măsurabil: fabrica, centrul regional, laboratorul, rețeaua de furnizori locali care crește în jurul lor.

Cele trei I-uri se hrănesc reciproc. Imaginea deschide ușa influenței, influența aduce investiția, iar o investiție reușită devine cea mai credibilă campanie de imagine. Competitivitatea ține totul în picioare. Scoți o piesă și tot mecanismul se blochează.

Geografia nu este strategie

Poziția la Marea Neagră nu produce automat investiții. Reconstrucția Ucrainei nu produce automat contracte pentru firmele românești, iar coridorul Odesa–Galați–Constanța nu se construiește din declarații. Gazul din Neptun Deep nu face singur din România un hub energetic. Apartenența la UE nu aduce singură fabricile asiatice care își caută o bază europeană.

Orice țară își poate face o listă de avantaje. Avantajul competitiv începe abia când lista se transformă în instituții, oameni și termene.

De la a aștepta la a vâna

Statul român trebuie să schimbe întrebarea. Nu doar „cine e interesat de România?”, ci „pe cine vrem noi în România?”.

Asta înseamnă o listă scurtă, asumată public, cu cele 50 de companii globale pe care vrem să le aducem în cinci ani și un responsabil nominal pentru fiecare. Înseamnă zece lanțuri valorice în care vrem să urcăm, nu treizeci. Înseamnă prezență permanentă, cu oameni competenți și bugete reale, în capitalele economice care decid, nu atașați comerciali cu mandat de protocol. Înseamnă zece blocaje legislative identificate, eliminate și raportate trimestrial. Și înseamnă, în sfârșit, o poveste economică spusă coerent, aceeași la Bruxelles, la Washington, la Tokyo și la Abu Dhabi.

O țară ambițioasă nu așteaptă telefonul investitorului. Îl sună ea. Nu așteaptă să i se atribuie un rol regional, ci și-l construiește, cu răbdare și fără aplauze, până devine imposibil de ignorat.

România nu are nevoie să devină gălăgioasă. Are nevoie să fie ambițioasă, organizată și, mai ales, perseverentă. Pentru că în competiția pentru capital, cumințenia nu este strategie. Iar țările cuminți nu au noroc.