Între 29 septembrie şi 1 octombrie rulează într-o serie de cinematografe europene filmul-concert al lui Roger Waters, The Wall (Zidul).
De fiecare dată când îţi aminteşti grandoarea scenică plină de dramatism din The Wall, te gândeşti la un timp în care muzica părea capabilă să incendieze lumea cu patimi năvalnice.
Zidul lui Roger Waters este un simbol cu mai multe niveluri, îl poţi decoji ca pe o ceapă şi de la nebunia sângeroasă a războiului ajungi la Zidul Berlinului, la instituţiile represive şi la cele mai secrete bariere interioare pe care am reuşit să le creăm între noi şi ceilalţi, între noi şi lumea exterioară.
O spune Liam Neeson într-un prolog emoţionant în care povesteşte cum, în 1980, el, un tânăr actor irlandez afectat şi gonit de luptele care îi sfâşiau ţara, a plecat la Earls Court din Londra să vadă prima montare legendară a operei, semnată atunci de Pink Floyd, şi a ieşit de acolo eliberat. “A fost ca o şedinţă psihiatrică, din acea zi am făcut tot posibilul să dărâm acel zid”, mărturiseşte el.
Pelicula The Wall, în regia lui Roger Waters şi Sean Evans, este restituirea cinematografică a colosalei regii pe care fostul membru al formaţiei Pink Floyd a prezentat-o într-un turneu în jurul lumii în aceşti ani: un concert mirobolant, care îţi taie respiraţia, cu scene fulminante de Waters, care reiau marea lui obsesie, locurile în care i-a murit tatăl, militar englez în cel de Al Doilea Război Mondial, ucis de nemţi în bătălia de la Anzio. ”Cred că publicul va fi uimit şi surprins mai mult decât în concert, pentru că filmul oferă mult mai mult. Pentru mine este un mod de a reflecta sub aparenta indiferenţă a civilizaţiei noastre suferinţa altora, a celor care sunt victime ale războaielor, a persoanelor lipsite de libertate, cenzurate, ţinute la marginea societăţii. Am cinat recent cu un vechi prieten, Harry Schindler, un veteran englez din al Doilea Război Mondial, care m-a ajutat să descopăr locul în care a fost ucis tatăl meu. A fost un loc emoţionant pentru mine. De aceea mi-am propus ca prin această peliculă să lupt împotriva indiferenţei. De fiecare dată când sunt la mine acasă şi am prieteni în jurul meu, ridic un pahar şi spun: «este pentru tatăl meu» şi le mulţumesc întotdeauna italienilor pentru ceea ce au făcut pentru el”.
Zidul gigantic devine ecranul pe care se înscriu imagini şi surprize vizuale într-un ritm vertiginos. Devenit un tren în viteză, un geam care se sparge, el se acoperă cu graffiti şi scrieri, se distruge şi se recreează într-un caleidoscop, într-o traversare irepetabilă a momentelor de intimitate şi a efectului nemăsurat al acestei catedrale simbolice care se construieşte pe scenă. Şi înr-un anume sens, afirma Pink Floyd, capacitatea de a contopi microcosmosul şi macrocosmosul cu înlănţuiri rapide şi aparent naturale ale unor dulci melodii, languroase, cu un rock de o forţă incandescentă.
Într-un fel, restituirea cinematografică normalizează parţial supefacţia creată de efecte (suntem obişnuiţi să vedem la cinema asemenea îndrăzneli vizuale), în timp ce impactul viu este cel mai important, pentru că el vine din ceea ce într-un concert nu se poate vedea.
Putem observa perfect detaliile, culisele, lacrimile lui Roger Waters, reluările părţii de sus a scenei care pare o cetăţuie ce produce energie, fum, focuri de artificii, cutremure sonore.
Mai mult decât în versiunea originală din 1980, The Wall sfârşeşte prin a fi mai ales un violent rechizitoriu antimilitarist. Waters şi-a pierdut tatăl în război, ca şi pe tatăl tatălui său, în Primul Război Mondial şi, prin extensie, Zidul restituie figurile celor căzuţi în toate războaiele, în atentate, în nebunia violenţei omeneşti, în timp ce apar celebrele şi inconfundabilele marionete ale sagăi Pink Floyd: porcii care zboară peste capetele spectatorilor, însemnul represiv al unui grup de copii care cântă Another brick in the wall (O altă cărămidă peste zid).
Există un moment în care Zidul se închide complet şi, în tăcere, o voce întreabă: “Mai este cineva afară?”. În acel moment se instaurează metafora. Tot grupul este înăuntru, ascuns, separat de spectatori, redând astfel explicit sensul acelui zid, care este apoi dărâmat eliberator. Când se cântă Comfortably numb, publicul se implică, privirea devine lucidă.
Şi să amintim că totul a început cu o ironie pe care Waters a lansat-o unui fan prea întreprinzător. “Nu suferi până la a te întreba de ce”. Probabil că între grup şi fan era atunci o barieră reală: Zidul. De la o ironie la colosalul spectacol ca niciunul altul pus în scenă. Lucruri de neuitat pe care numai Pink Floyd ştia să le facă.
“Am încă un zid de dărâmat”, mărturisea Roger Waters la Londra, la prezentarea filmului său.
Un zid împarte lumea în Nord şi Sud, în bogaţi şi săraci, în oameni care suferă şi alţii care n-au scrupule şi acum ziduri ridicate împotriva emigranţilor. Roger Waters continuă să dărâme ziduri. Înainte prin cântecele sale, acum prin cinema. Întâlnirea cu legendarul lider de la Pink Floyd a strâns la Londra o mare de cinefili. El, Roger Waters, cu părul cărunt şi lung ca în timpurile de odinioară, îmbrăcat în jeans, cu un tricou negru şi o geacă albastră, la 72 de ani, are şi acum aerul unui world star. Iar timpul generaţiei sale, cea a lui Mick Jagger şi a lui Sir Paul McCartney, nu pare să fi trecut.
Zidul, filmul-concert pe care l-a văzut întreaga lume între 2010 şi 2013, nu s-a oprit, iar acest documentar pacifist va fi în continuare pe marile ecrane de pe întreaga planetă.
“Din păcate, astăzi, pe televiziunile din întreaga lume există nenumărate reality show-uri de tipul X Factor, care nu au nicio substanţă. Din fericire, pe timpurile formaţiei Pink Floyd nu exista X Factor, iar lumea era mai aplecată să vadă ce se întâmpla în jurul ei. Chiar şi în politică lipsesc marii lideri… Eu sunt convins că dacă încerc să dărâm un zid şi apoi altul voi face mult mai mult pentru omenire. Fără ziduri, lumea va fi liberă. Am fost întrebat de ce nu rămân la Londra şi am răspuns: pentru că nu suport clima londoneză. Nu suport nici internetul. Atunci când încep să citesc o carte, mă prinde atât de tare încât uit ce se întâmplă în jurul meu. Noroc pe care l-am moştenit din anii ‘60-‘70, epoca în care noi toţi iubeam cărţile şi nu ceea ce se întâmpla pe internet”. Este o profesiune de credinţă, exprimată de Roger Waters la prezentarea filmului său de la Londra.
