“Este opera perfectă a lui Puccini”, declară Marco Armiliato care va dirija în 18 august melodrama “Tosca” în Arena din Verona. O seară dedicată populaţiei din Emilia Romana, din Lombardia şi Veneţia, lovite de cutremurul din mai.
“Va fi un minut de reculegere în memoria victimelor, apoi va răsuna Imnul Naţional, va fi “spectacolul tuturor spectacolelor”, adaugă maestrul care a dirijat aceeaşi operă, de puţin timp, la Monaco, în regia lui Luc Bondy, într-un fel extravagantă şi contestată de către public. Regia va fi semnată, de această dată de Hugo de Ana.
Pentru prima dată, opera “Tosca” a fost programată în 14 ianuarie 1900 la Teatrul “Constanzi” din Roma. În timpul spectacolului inaugural, în sală a fost multă tensiune, deoarece în aer se simţea o nelinişte. Se anunţa un bombardament şi lumea se temea pentru viaţa Reginei Margherita care era prezentă. Nu s-a întâmplat, din fericire, nimic, iar “Tosca” a avut un succes extraordinar în faţa publicului roman. De altfel, chiar Puccini a fost încântat de la prima reprezentaţie, aşa încât “Tosca” a fost inserată în repertoriul celor mai importante teatre de operă din întreaga lume, de la Buenos Aires, Londra, Costantinopol, Rio de Janeiro şi Madrid la Odesa, Lisabona, New York, Mexico City, Santiago şi Cairo.
Afisul operei Tosca de la Arena din Verona
Tosca a fost interpretată de soliste faimoase, printre care Maria Jeritza, Geraldine Farrar, Maria Caniglia, Maria Callas, dar şi de strălucitele noastre soprane, de la Hariclea Darclée la Mariana Nicolesco, de la Elena Teodorini la Ileana Cotrubaş, de la Nelly Miricioiu la Angela Gheorghiu…
“Ce-mi place mai mult în «Tosca»?”, se întreabă Armiliato. “E dificil de spus, dar mă impresionează faptul că Puccini a reuşit să atingă sufletul omenesc, să-l facă să plângă şi să reflecteze în acelaşi timp. În «Tosca», orchestraţia e foarte detaliată, fiecare pasaj are culoarea sa şi aş putea-o defini ca o operă perfectă. De aceea, prietenul meu Pavarotti o iubea cel mai mult dintre toate compoziţiile. Luciano a fost pentru mine ca un tată. Îmi plăcea la nebunie să repet cu el. Un adevărat tenor trebuie să interpreteze măcar o dată în viaţă aria lui Cavaradossi, a pictorului îndrăgostit de Tosca, şi acel rol l-a dus cu sine până la ultimele concerte de la Washington, unde eu am avut privilegiul de a dirija, cu multă umilinţă şi ironie. Prima dată l-am descoperit când aveam 20 de ani. De atunci am învăţat că talentul este important, dar numai după nişte ani de experienţă mi-am dat seama că trrebuie să înveţi în fiecare moment”.
Dirijorul Marco Armiliato
Marco Armiliato e genovez şi este fratele tenorului Fabio Armiliato, unul dintre cei mai mari la ora actuală, cel care a reuşit să încânte cinefilii, cântând sub duş în pelicula lui Woody Allen, “To Rome with Love”. Roma lui Woody Allen pare dintr-o carte poştală. Monumentală, de la Castel Sant’Angelo la basilica din Sant’Andrea della Vale constituie o scenografie perfectă pentru Hugo de Ana, regizor, dar şi autorul decorului, costumelor şi al luminilor.
Aşada, sâmbătă 18 august, în rolul Toscăi va evolua Martina Serafin, Aleksandros Antonenko, în cel al lui Cavaradossi, Alberto Mastromarino în Scarpia şi Alessandro Guerzoni în Angelotti.
“Am dirijat nu de mult «Aida» în Egipt, iar după aceea m-am reîntors. După mine, trebuie să fii tot timpul gata să răspunzi la orice şi asta am învăţat-o la Viena unde am avut seară de seară recitaluri. Dar adevăratul tur de forţă a fost la New York, la “Metropolitan”, când am dirijat, timp de şase seri consecutiv, «Aida», «Hernani», «Bărbierul din Sevilla» şi «Madama Butterfly». Secretul? Energia emană direct din muzică. Ştiţi cum m-am îndrăgostit de Arena şi de acest oraş minunat, Verona? De mic copil, în fiecare vară, la începutul lui iulie ai mei mă urcau într-un tren spre Verona, unde mergeam la o mătuşă de-a mea, pasionată de lirică. Restul e talent pur”.
Dirijorul Marco Armiliato are un repertoriu deosebit de vast, cu titluri de la Verdi la Puccini, Giordano, Donizetti, Rossini, pe cele mai prestigioase scene, atât din Italia cât şi din lume, la “Metropolitan” din New York, la “Théâtre du Capitole” din Toulouse, “Teatro Municipal” din Santiago del Chile, “Teatro Regio” din Torino, “Deutsche Oper” din Berlin, “Teatro Real” din Madrid, “Liceu” din Barcelona, “Bayerische Staatsoper” din München, “Théâtre du Châtelet” din Paris, “Staatsoper” din Hamburg, “Covent Garden” din Londra.
În 1995, debuta în Italia, dirijând “Bărbierul din Sevilla” de Rossini la “Teatro Fenice” din Veneţia şi în acelaşi an era prezent la “Wiener Staatsoper” pentru “Andrea Chénier” de Giordano.
Scena din Spectacolul Tosca in regia lui Hugo de Ana
Începe o importantă colaborare cu “Metropolitan” din New York, aflându-se la pupitrul marilor opere ale lui Verdi, “Trubadurul”, “Stiffelio”, “Aida”, “Rigoletto”, dar şi Puccini, cu “Boema”, “Madama Butterfly”, “Turandot” şi “Le Rondine”, sau Donizetti, cu “Fiica regimentului” şi “Lucia de Lammermoor”, fără a uita “Sly” de Wolf-Ferrari şi “Cyrano de Bergerac” de Alfano.
Oaspete al Operei din San Francisco, Marco Armiliato a participat la importante producţii precum “Madama Butterfly”, “Boema”, “Turandot”, “Tosca”, de Puccini, “Aida”, “Trubadurul”, “Traviata”, de Verdi şi “La Favorita” de Donizetti, “Cavaleria rusticana” de Mascagni.
Cariera sa culminează la “Staastoper Wien”, unde dirijează “Tosca”, “Bărbierul din Sevilla”, “La Favorita”, “Turandot”, “Andrea Chénier”, “Traviata”, “Fedora”, de Giordano, dar şi operele verdiene “Don Carlo”, “Falstaff” şi “Stiffelio”, alături de “Manon Lescaut” de Puccini şi “Carmen” de Bizet. Fulminante succese la Monaco, cât şi la Bayerische Staatsoper. În 2010, semnează debutul la Opera din Paris cu “Otello” de Verdi. În această vară, a dirijat concertul Annei Netrebko, Jonas Kaufmann e Erwin Schrott şi a inaugurat stagiunea 2012 de la “Metropolitan” din New York cu “Anna Bolena” de Donizetti.
Martina Serafin: “Îmi plac provocările”
Cu un extraordinar succes de critică şi de public, soprana Martina Serafin a interpretat rolurile Tosca, în regia lui Franco Zeffirelli, la Opera din Roma, sub bagheta lui Gianluigi Gelmetti, la “Covent Garden”, din Londra, avându-l la pupitru pe Antonio Pappano, la “Wiener Staatsoper”, la “Teatro Greco” din Taormina, la Florenţa, sub bagheta lui Zubin Mehta. Strălucitoare, în “Manon Lescaut”, la Teatrul “La Fenice” din Venezia, în regia lui Graham Vick, şi la Festivalul “Torre del Lago”. A fost ovaţionată şi la Berlin, la Amsterdam, Tokyo, Zürich, în rolul Sieglinde din “Walkiria”, în Elsa din “Lohengrin”, la Teatrul “Massimo” din Palermo, la Bologna, sub bagheta lui Daniele Gatti şi la Dresda, în Elisabeth din “Tannhäuser”, la Roma şi Amsterdam, în “Cavalerul Rozelor”, în Fiordiligi din “Cosi fan tutte”, în Contesa Almaviva din “Nunta lui Figaro”, la Los Angeles, sub bagheta lui Placido Domingo, în Donna Elvira din “Don Giovanni”, cu Seiji Ozawa, la “Wienerstaats Oper”, la Hamburg, Stockholm şi Tokyo, Lisa în “Dama de pică”, Maddalena din “Andrea Chénier”, la Catania şi Cagliari, în regia lui Giancarlo Del Monaco.
Apariţia sa a fost neaşteptată la Torre del Lago unde, în vara anului 2008, a cântat în “Turandot” şi publicul uimit a întrebat: “dar unde a fost până acum această incredibilă soprană?” Cu vocea sa dramatică, a început cu Mozart, Strauss şi Wagner. E născută la Viena, într-o familie de muzicieni. Şi-ar fi dorit să interpreteze repertoriul italian, dar agentul său i-a replicat: “Vocea nu-ţi este adaptată pentru acest repertoriu, care este prea romantic. Eşti potrivită pentru repertoriul german”. L-a cunoscut apoi pe basul italian Alessandro Guerzoni şi astfel a debutat la Catania în “Andrea Chénier”. Era o provocare. Acolo a fost comparată cu Renata Tebaldi. A avut şansa să cânte “Tosca” la Roma, înlocuind-o în ultimul moment pe Fiorenza Cedolins, care se îmbolnăvise. Succesul i-a fost asigurat.
Întrebată de Mansel Stimpson care este rolul pe care îl preferă, ea a replicat: “Tosca este un rol minunat şi atât de bogat. În primul act e multă lirică şi multă senzualitate, în al doilea, mult dramatism, iar în al treilea iese la iveală frumuseţea şi forţa feminine. Un rol foarte, foarte frumos, cu multe faţete. Nu sunt o divă, sunt numai o cântăreaţă şi cred că divele nu mai există acum. Totul s-a schimbat, totul se întâmplă foarte repede, totul a devenit un business. Astăzi, totul trece în mare grabă, dar eu sunt o femeie fericită pentru că rolurile le-am făcut cu multă pasiune, cizelându-le cu migală şi fineţe. În muzică, în afară de talent, contează cât de mult exersezi. Atunci când eşti răsplătit cu aplauze îţi dai seama că ai ales drumul bun. Dar în profesia noastră nu poţi să ai niciodată garanţia că vocea ta nu va fi distrusă într-un moment, că într-o zi eşti un mare star, iar a doua zi nu mai însemni nimic. O soprană trebuie să fie întotdeauna modestă şi totodată «trează», atentă la tot ceea ce face. Sunt o persoană, aş spune, «old fashion». Îmi place să par cu adevărat o doamnă. E o mare diferenţă între o cântăreaţă de operă şi una de muzică uşoară. Noi creăm o iluzie. În timp ce o cântăreaţă de muzică pop se interpretează pe sine însăşi, noi interpretăm alte personaje. Publicul care ne aşteaptă la ieşirea din Operă este încântat să vadă, aşa cum spuneam, o adevărată doamnă, pentru că, dacă eu am fost într-o seară prinţesa Turandot, publicul se aşteaptă să vadă la plecare o persoană la fel de frumoasă, asemănătoare unei prinţese.
Manon Lecaut este iarăşi un rol pe care l-am iubit pentru că se trece de la o fetişcană la o femeie senzuală, care este apoi disperată. Este un rol frumos, de mare satisfacţie. Iubesc mult rolul Mimi, deşi nu mă simt Mimi. Ca şi în «Madama Butterfly», mi-au cerut multe teatre să interpretez acest rol, dar am refuzat pentru că nu am crezut că pot să-l fac foarte bine. Ar trebui o domnişoară mignonă, în stil japonez, iar eu, care sunt atletică, e foarte greu să-mi găsesc un Pinkerton. De aceea îmi plac rolurile care sunt adaptate pentru mine. În fond, Tebaldi a fost o femeie înaltă, care a reuşit să fie o Cio Cio San credibilă. Dar astăzi este foarte dificil, pentru că publicul a devenit mai pretenţios şi se axează mult pe aspectul fizic al unei soprane. Înainte, cântăreţii erau foarte stabili într-un teatru, făceau trei sau patru producţii la «Met» şi apoi la «Scala». Acum totul se întâmplă foarte repede. Astăzi poţi să fii într-un loc, iar mâine în altul. Există chiar cântăreţi care fac parte din nişte «casete cu repertoriu»: această soprană este wagneriană, sau este pucciniană. Înainte de Tebaldi, o soprană cânta aproape totul.
Mareşala, din «Cavalerul rozelor», de Strauss, este un rol pe care îl cânt adesea, de mai mult de trei ani, şi îmi face mare plăcere să-l interpretez. Aş dori să fac şi «Femeia fără umbră», dar mai aştept. Nu mă simt, de exemplu, gata pentru a cânta la Festivalul de la Bayreuth, pe care îl consider unul dintre cele mai importante festivaluri de operă din lume”.
Printre viitoarele sale proiecte figurează “Tosca” la Viena, Paris, Barcelona şi Zürich, Maddalena din “Andrea Chénier” la Viena, Zürich şi Paris, Elisabetta în “Don Carlo” la Teatro alla Scala, Abigaille în “Nabucco” la Barcelona, Sieglinde din “Walkiria” sub bagheta lui Levine, la “Metropolitan”, Paris şi Viena, Amelia în “Bal mascat”, la “Covent Garden” din Londra. În 2012, va fi la Scala cu “Manon Lescaut”.
