Traian și povestea care a luat foc la Orăștie

Fiecare incendiu major provoacă o dramă. Și ascunde o poveste de viață. Știrea care făcea ocolul televiziunilor și al radiourilor era scurtă și se rezuma la victime, pagube și alte posibile pericole. Și iar de la capăt. Răniți, pericole, pagube.

Marți după-amiază, televiziunile s-au întrecut în relatări despre incendiul de la fabrica de vopseluri din Orăștie. Prostii din goana calului și a microfonului. Acolo nu s-a produs niciodată un litru de vopsea. Poate din greșeală. „La Lanolină“, cum i se spunea fabricii de produse chimice Terpena, nu se mai produce nici lanolină. Fabrica a pornit de la marea descoperire a lui Ion Cocrean, pe vremea cînd era un simplu inginer la mult mai faimoasa fabrică de cojoace din Orăștie. El a aflat că de pe lîna pieilor de oaie spălate înainte de tăbăcit se poate scoate lanolină, o substanță la mare preț în industria cosmetică. Comuniștii au făcut stația-pilot, dar fabrica de lanolină n-a mai prins producția. A venit așa-zisa revoluție și a dat faliment. Peste cîțiva ani, stația-pilot, zisă și Lanolina, a fost cumpărată de Traian, rivalul lui Ion, cel care a inventat-o.
Cine este Traian?

Tămășasa, un sat ascuns între dealurile Mărtineștilor, nu departe de Orăștie, a dat doi chimiști. Pe Traian Cădariu și pe Ion Cocrean. Amîndoi și-au susținut doctoratele la Facultatea de Chimie din Cluj-Napoca. Traian a fost cel mai nonconformist personaj din cîte a cunoscut Orăștia după celebrul farmacist Farago, cel care a pus bazele laboratoarelor de ceaiuri cu numele Fares.

Înainte de 1989, Traian Cădariu a produs tot felul de uleiuri esențiale, a descompus muguri de brad din care obținea toate aromele posibile și imposibile, greu de găsit pe piața comunistă. De la whisky pînă la substanțe aromatice, producea orice. În plin comunism românesc, Traian încerca să importe substanțe dintr-o țară, le prelucra și le rafina la Orăștie și le trimitea la export cu prețuri de zeci de ori mai mari. Era un ciudat, un teribilist, un soi de personaj genial la chimie, care pentru zeci de ani a oscilat între admirația totală a localnicilor și amenințarea cu pușcăria. Se spune că, la un moment dat, Traian Cădariu ar fi fost reținut de Miliție sau de Securitate și salvat în ultimul moment de celebrul prim-secretar PCR Radu Bălan, fost prim-secretar în județele Timiș și Hunedoara, și făcut pulbere de „revoluție“. După 1990, Traian Cădariu a dispărut de prin Orăștie. Cînd a revenit, conducea o mașină de top după care oamenilor li se scurgeau ochii. Traian lucra deja în Austria și conducea o fabrică de produse chimice. Nu vorbea germană. „Și ce dacă? – zicea el. Dacă vor să lucreze cu mine, să-mi pună translator!“

Cu el la cîrmă, fabrica din Austria a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă. Nu știu dacă era una și aceeași cu cea care i-a devenit mai apoi partener în Terpena și care se numește Bruder Unterweger GmbH.

Am copilărit împreună pe același cîmp, pe aceleași Gorgane și pe aceleași pășuni și terenuri de fotbal. De cîte ori se întorcea din Austria, povestea despre proiectul său de a deschide o platformă chimică la Orăștie. Pînă la urmă, a cumpărat Lanolina și l-a angajat și pe celălalt doctor în chimie din satul Tămășasa, Ion Cocrean, cel care a descoperit procedeul de extragere a lanolinei și care a proiectat stația-pilot botezată cîndva „La Lanolină“.

Ce făcea Traian? În instalații chimice greu de priceput pentru un novice, producea descompuneri organice și tot soiul de alte reacții chimice complicate.

„Știi ce fac din trei tone de esență de trandafir adusă din Bulgaria?“

Uleiuri aromatice, uleiuri esențiale, esențe și arome și Dumnezeu mai știe ce. Aducea substanțe de oriunde, le prelucra și le vindea pe cine știe unde, în special pentru industria de cosmetice din țări europene.
Traian avea prieteni puțini. Mai ușor se concentra umblînd cu motocicleta prin Munții Orăștiei și prin Apuseni. De pe acolo l-au cules de cîteva ori cu fracturi, cu răni deschise sau cu vînătăi. Dar tot pe munți se întorcea, ca într-o obsesie, ca într-o plăcere aproape bolnăvicioasă de a împărți liniștea cu vîrfurile Carpaților de Miazăzi și de Apus.

Și-a instalat băiatul în fruntea fabricii care a luat foc marți după-amiază și din care n-a mai rămas nimic. Doar niște ziduri, un planșeu și cîțiva stîlpi de beton.

N-am curajul să-mi imaginez ce a trăit și la ce se gîndea marți seară, cînd exploziile se repetau din minut în minut și cînd flăcări înalte de zeci de metri mistuiau sfîrșitul unei povești greu de priceput pentru un simplu trecător sau telespectator.

Recomanda