Trump şi SUA ostili Europei, pentru prima oară după 1945

Nu spun o noutate scriind aici că al 45-lea preşedinte al SUA, Donald Trump, are o viziune diferită despre lume, alianţele şi relaţiile SUA, în comparaţie cu predecesorii săi, el insistând pe caracterul bilateral al unor atare raporturi.

De pildă, ar trebui reamintit aici că, încă înainte să ajungă la Casa Albă, el a afişat o privire critică la adresa UE şi a NATO, iar până să se apuce de politică a pledat pentru distanţarea de o „Europă socializată” (15 decembrie 2011), susţinând apoi că marea criză financiară care a afectat ţările Uniunii după ce făcuse ravagii în SUA, era „problema lor (a europenilor-n.n.), nu a noastră”.

Cel ce a devenit magnat în domeniul imobiliar opina că „euro a fost adoptat pentru a face rău SUA” şi aprecia faptul drept „condamnabil” (13 iunie 2013). În timpul campaniei electorale a declarat că Alianţa Nord-Atlantică este „obosită” ( 24 martie 2016), denunţând sumele mici cheltuite pentru apărare de aliaţii SUA. Pe unii lideri din UE îi considera „slabi”, aşa cum s-a întâmplat după atentatele din Europa vestică în decembrie 2015.

Tot el s-a felicitat pentru Brexit, în iunie 2016, pentru ca, odată ales preşedinte al SUA, să-şi exprime neîncrederea în această instituţie „supranaţională” care este UE. În fine, când, pe 20 aprilie 2017, premierul italian de atunci Paolo Gentiloni, aflat în vizită la Washington, i-a cerut oficial sprijinul SUA pentru stabilizarea Libiei, punct de plecare spre Europa pentru numeroşi migranţi, el s-a lovit de un refuz categoric.

Reamintind cele de mai sus, ziarul parizian „Le Monde” arăta, la 9 iulie a.c., sub tilul semnificativ „Trump este tot mai virulent contra Europei”, că aşa ceva nu a mai făcut niciunul dintre predecesorii lui la Casa Albă.

Ca preşedinte al SUA el a anunţat cu surle şi trâmbiţe că principiul său călăuzitor cât va fi la Casa Albă este „America, înainte de toate”, şi cred că acest lucru explică multe. De pildă, anul trecut, prima reuniune ministerială a NATO nu s-a bucurat de prezenţa secretarului de Stat al SUA de atunci, Rex Tillerson, ceea ce a reprezentat o premieră absolută în istoria Alianţei Nord- Atlantice.Tot anul trecut, când a fost la reuniunea NATO în calitate de preşedinte al SUA, el a reluat apăsat ideea contribuţiei de 2% din PIB a statelor aliate la cheltuielile de apărare. Dacă atunci a mai cedat, acum, pe 11 şi 12 iulie, la Bruxelles, în cadrul primei etape a noului său turneu european, a reamintit angajamentul lut de toţi cei 29 de membri, dar a făcut-o pe un ton şi mai vehement, pregătind terenul cu mult înaintea desfăşurării reuniunii la „vârf” a Alianţei.

De fapt, de un an şi jumătate, el are un mesaj clar pentru destinatari bine stabiluţi, ceilalţi 28 de membri ai Alianţei şi pe care a ţinut să-l reamintească public cu prilejul unui miting din Montana, chiar înaintea respectivului summit: „Vreau să spun NATO că organizaţia trebuie să înceapă să-şi plătească facturile!”, declara el în faţa unei mulţimi în delir. Pe acelaşi ton ridicat, preşedintele american se întreba ce interes au Statele Unite să plătească pentru apărarea Germaniei ?

Pornind cele de mai sus, dar şi de la altele, cotidianul londonez „The Guardian” se întreba în chiar în ziua debutului recentei reuniuni „la vârf” de la Bruxelles a Alianţei : „NATO va supravieţui erei Trump?” Articolul respectiv, care nu era singular în acele zile, începea prin a se întreba dacă zilele acestei Alianţe create în 1949 nu sunt numărate şi scria că „Trump nu este poate o simplă paranteză faţă în faţă cu neîncrederea istorică a Statelor Unite faţă de Europa”. E adevărat, sintagma „We are allies” (noi suntem aliaţi) era scrisă cu litere galbene şi albastre pe pancartele atârnate pe gardul care împrejmuieşte Cartierul General al NATO din Bruxelles..Dar, ţinând seama de turnura pe care au luat-o evenimentele în ultimele 18 luni, sensul mesajului şi destinatarul său nu au scăpat nimănui dintre oficialii sau ziariştii acreditaţi la summit.

Revenind la exigenţele imediate ale lui Trump, ne întrebăm dacă el are sau nu dreptate în acest sens ? Înainte de a da orice răspuns mi se pare firesc să facem loc cifrelor oficiale. Într-o declaraţie comună din 2014, cei 29 din Alianţă s-au angajat ferm să consacre 2% din PIB pentru apărare. La ora actuală, potrivit agenţiei Reuters, care citează raportul anual NATO, Belgia nu consacră apărării decât 0,9% din PIB; Germania, motorul economic al Europei, are 1,24%; Franţa, a doua putere economică a Europei, alocă 1,81% şi preconizează să atingă 2% tocmai în 2025!; în ce la priveşte, Canada, Italia, a treia economie a Europei, şi Spania sunt sub 1,4% din PIB!

Mai exact, 15 dintre ţările aliate alocă AZI sub 1,4% din PIB! De fapt, după cum arăta la 10 iulie, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, doar şapte ţări din Alianţă şi-au respectat angajamentul de a aloca 2% din PIB pentru apărare: SUA, Marea Britanie, Grecia, Estonia, Lituania, Letonia, Polonia şi ROMÂNIA. Dar ce să mai discutăm aici, dacă şi Norvegia, ţara natală a lui Stoltenberg este sub 2%?

Pornind de la cifrele oficiale de mai sus, aş vrea să remarc, ca bun contribuabil şi ca un om lucid în aprecierea necesităţii de a ne întări capacitatea de apărare în cadrul NATO, că mi se pare, totuşi, drept un gest tipic fanariot comportamentul autorităţilor române- preşedinte, parlament, guvern, lideri politici- care au sărit ca proasta în bâlci să aloce brusc acel procent de 2% din PIB în condiţiile în care state cu economii ce nu se compară cu a României, nu vorbesc doar de Germania sau Franţa, ci de Italia, Canada, Olanda sau Belgia etc., vor face aşa ceva abia în anii deceniului următor!

Revenind la fondul problemei, evident că Trump este furios, iar primul lider vest-european vizat de criticile lui a fost cancelara Germaniei, Angela Merkel. Şi chiar dacă preşedintele francez Emmanuel Macron a vorbit presei despre o „atmosferă liniştită” la summit, lucrurile nu au stat deloc aşa. Şeful Casei Albe, care a sfidat din nou uzanţele, a trimis mesaje dure pe twitter liderilor europeni, asociate cu diverse invective.

El s-a dezlănţuit împotriva Angelei Merkel, pe care o acuză că a aservit Germania Rusiei, de unde cumpără gaze în valoare de miliarde de euro, în loc să ia gaze lichefiate de la aliatul ei, SUA, ţara ei prosperând pe seama Pentagonului şi a contribuabilului american. Iar asta în condiţiile în care el ar dori ca, în curând, aliaţii să aloce apărării 4% din PIB !

„Când americanii suportă 70% din efortul militar occidental, Europa este cea care are nevoie de SUA şi nu invers”, zicea el.. Cum se vede, reechilibrarea efortului în domeniul apărării, reclamată de multă vreme direct sau voalat de liderii care s-au perindat la Casa Albă, a căpătat o nouă dimensiune sub Administraţia Trump, care, în ultimele luni, şi-a sporit presiunea în atare direcţie.

Destui analişti şi comentatori opinează că al doilea turneu european al lui Trump a marcat „o ruptură, un traumatism profund în relaţiile dintre SUA şi Europa”.„Pentru prima oară după Al Doilea Război Mondial un preşedinte american a sosit în Europa ca inamic”, scria Alphonse Laver, la 14 iulie, în Slate. fr. Autorul citat spunea că, la Bruxelles, unde-şi au sediul NATO şi UE, Trump a confirmat ostilitatea sa fermă faţă de cele două instituţii.

Reamintesc şi aici că pe ultima a denunţat-o viguros, invocând deficitul uriaş pe care-l au SUA în comerţul cu UE. Este vorba de 121 de miliarde de dolari, cifră care, pentru el şi principiul „America, înainte de orice!”, reprezintă un adevărat afront. Ca urmare, nu a fost nimic surprinzător că, înainte de a se îmbarca spre Europa, el a lansat opinia că UE a fost creată pentru a întinde o capcană SUA. Astfel dacă, în trecut, preşedinţii americani, de la Harry Truman la Barack Obama, au susţinut ideea unificării europene, acum, în era Trump s-a ajuns la cea a unei diluări a acestui proiect, chiar la dorinţa de a slăbi cât mai accentuat UE.

După părerea lui Alphonse Laver, şeful Casei Albe a amorsat o schimbare de atitudine şi a schiţat debutul unei noi ere în relaţia cu Europa, drept pentru care trebuie luat în seamă. Acelaşi publicist susţine că „nu trebuie să se creadă că totul ar putea fi legat doar de personalitatea lui Donald Trump”, opinie în care, personal, cred.„Asistăm, probabil, la o schimbare în profunzime a societăţii americane, în care această nouă politică externă ar fi reflexul. Nu este vorba de un protecţionism, cum se spune prea des, sau de izolaţionism. Pe o scenă internaţională nouă, marcată de apariţia unor noi puteri – de la China la Turcia, trecând prin Brazilia şi India – SUA îşi revizuiesc alianţele lor şi pun în cauză multilateralismul, aşa cum l-au imaginat 1945.”

Aşadar, mi se pare mai mult decât evident că acest al II-lea turneu european al lui Trump a confirmat ostilitatea sa clară faţă de NATO şi UE, care reprezintă pilonii ansamblului occidental, şi direct ori nu, promovrea noii sale viziuni asupra lumii de azi, în general, şi a celei europene, în special. Nu doar în trecere aş aminti aici că el ignoră aproape vizibil centriştii europeni în detrimentul dreptei şi îndeosebi a populiştilor est-europeni, cât şi din Italia sau Austria. Din această perspectivă este vorba de o schimbare clară de ţinte, sensibilităţi şi afecţiune politică, ceea ce, ne convine ori nu, trebuie evidenţiat.