Elena Udrea, fără vestitele ei poşete Louis Vuitton şi fără pantofii cu uriaşele tocuri cui, dar şi fără extravagantele şi foarte sfidător costisitoarele costume, a fost, indiscutabil, vedeta politică negativă directă şi indirectă datorită prestaţiei sale de la Convenţia Naţională Extraordinară a PDL şi ulterior, când parcă nimeni nu-i mai oprea meliţa ce reclama ceea ce învăţase cel mai bine din apartenenţa sa pedelistă – acuzaţia de vot fraudat. Pupilă superrăsfăţată a României postdecembriste, cea care, în calitate de consilier prezidenţial la Cotroceni, se visa interlocutoarea privilegiată a „preşedintelui” Norvegiei sau care, ajunsă la Palatul Victoria, s-a văzut unsă peste un superminister cum doar Elena Ceauşescu mai fusese în România, făcând astfel să apară primele şi nedoritele asocieri neforţate între ea şi fosta „savantă de renume internaţional”, Elena Udrea nu s-a mulţumit cu aceste titluri, calităţi sau onoruri. Ştiind că are un spate special, ea nu a pregetat să creadă că poate fi şi o şefă de partid, aleasă pe cale democratică, dar o cale în stil propriu, în care Protectorul făţiş – cunoscut şi drept Zeus – să-i asigure necondiţionat accederea în demnitatea politică respectivă, întrucât, în clasicul stil dâmboviţean, ea s-a dedulcit la „foncţii”, întrucât ei, un Caţavencu în fustă, i se cuvenea fără nicio tăgadă. I-am urmărit atent campania pentru a obţine – nu pentru a câştiga! – şefia PDL şi aveam de fiecare dată senzaţia că sunt ştiri ce vin din altă lume. Unii pun exagerările sale pe seama celor care i-au fost consilieri de imagine, dar eu cred că nu a avut parte de aşa ceva, ci a mizat pe „jucăriile” ei şi pe faptul că, dacă cumva cel ce i le-a oferit nu-i dă una şi mai şi, recte „capul” PDl, ea şi le strânge, se supără pe tot şi pleacă. Unde, nu a spus, pentru că nici ea nu ştia. Esenţială era supărarea sa, peste care ştia bine că Zeus, cât este el de Zeus, nu poate trece cu una cu două şi poate sacrifica orice, partid, foşti colaboratori etc.
E adevărat, el, într-o clipă de sinceritate, care, pe vremuri, l-ar fi dus la Securitate, iar el ştie ca nimeni altul ce presupune aşa ceva, s-a gândit că ar fi nimerit să-i netezească şi mediatic drumul spre „culmile pedeliste absolute” şi a declarat într-o seară de la mijlocul lunii februarie: „Elena Udrea a fost crescută de mine ca politician. Elena Udrea (repetiţie retorică, de natură să întărească şi mai pregnant afirmaţia – n.n.) a crescut enorm (…), VA DEVENI UN POLITICIAN DE FORŢĂ. E un om de dreapta, nu poţi să o faci de stânga nici dacă o calci în picioare sau DACĂ ÎI IEI TOCURILE (…). Are probleme mai mici decât mine: eu trebuie să explic că n-am furat Flota (României – n.n.), ea trebuie SĂ RENUNŢE LA POŞETELE SCUMPE ŞI SĂ DEA TOCURILE JOS”. „Doamna (?!) Udrea SĂ MAI LASE DIN POŞETELE CU CARE A VENIT ÎN POLITICĂ, SĂ IA POŞETE MAI IEFTINE”. Recitind afirmaţiile respective ne dăm seama că până şi cineva care mizase orbit şi fără să crâcnească pe ea şi-a dat seama că întregul ei comportament, dublat de veşminte şi accesorii sfidătoare sunt un balast politic greu de imaginat şi, ca urmare, greu de suportat în realitatea cruntă de zi cu zi, când ochiul mulţimii este sfidat în mod ostentativ şi-i creează automat repulsia şi revolta.
Cu alte cuvinte, Elenei Udrea i se indica public şi fără ocolişuri că nu i-ar strica deloc să poarte o minipaporniţă, una dintre acelea făcute din papură proaspătă de meşteri populari din Călui-Olt, şi care paporniţă ar fi un paşaport pentru glorie politică!
Dar, tot în declaraţia amintită, acelaşi incontestabil NAŞ nu a pregetat să-i prefigureze Elenei Udrea atât posibilul insucces, în pofida totalului său angajament public multilateral, dar şi în ascuns, de partea ei, şi să-i indice calea de atac. „Mi-e greu să spun dacă doamna Udrea are şanse (la preşedinţia PDL – n.n.). Într-o COMPETIŢIE CINSTITĂ (sic!) poate avea, dar într-una ARANJATĂ (sic!, sic!)… Îi recomand să se retragă, dacă se întâmplă ca acum. Dacă se FACE O CONVENŢIE A PARTIDULUI ARANJATĂ, PARTIDUL NU VA FI PDL”, declara Băsecu pe 14 februarie seara, anunţând astfel ce va spune el la finalul convenţiei, pe care Udrea a pierdut-o deşi nu a mai venit cu faimoasa geantă Louis Vuitton, ci cu un fel de paporniţă sau ceva similar, şi nici cu tocuri lungi cât o o riglă de elev silitor. Cum modestia nu a făcut niciodată casă bună cu ea, Elena Udrea a declanşat poate cel mai stupid show de după 1990, interpretând atât de mult, dar şi de inutil, aria votului furat ori aranjat exact în sânul partidului propriu, acuzându-şi în bloc colegii. Efect a avut, dar a fost unul pervers: protectorul ei şi-a luat adio melodramatic de la PDL şi „stâlpii” lui de susţinere la referendum şi mai înainte, la prezidenţiale. Ulterior a mai scos un porumbel pe gură, recunoscând că un eventual succes al Elenei Udrea ar fi însemnat un pietroi de moară (şi nu numai, zic eu) pentru el în vremea ce va să vină. Oricum, a fost o declaraţie ce nu i-a picat bine protejatei sale, care puţin mai înainte declarase că „trebuie să intrăm în epoca post-Băsescu”! Dacă şi ea gândeşte astfel, ce să mai zicem de majoritatea poporului? E drept, cu un alt prilej, tot Elena Udrea, cea cu minipaporniţa probabil, răspunzând unei întrebări dacă se crede capabilă să conducă un guvern a răspuns tranşant: „În mod cert, da!”. Câtă modestie, cât realism, câtă luciditate!
La Convenţia PDL, Monica Macovei, a treia persoană care a vizat şefia acestui partid, a obţinut sub 5% din voturi. Acelaşi procent i-l aloc şi în comentariul de faţă, întrebându-mă retoric cum poate să gândească cineva că va câştiga un atare post, declarând că e spaima lui Ponta, Antonescu, Năstase şi Voiculescu şi că delegaţii vor percuta la o atare mentalitate de procuror dinainte de 1989, de care nu s-a dezbărat nici după 20 de ani? Cu alte cuvinte, ea nu a înţeles că acolo, în 2013, se disputa o funcţie politică, nu un mandat de arestare…
