Motto: „Nu-i suficient să fii în serviciul Patriei. Trebuie să continui a o servi chiar când e nerecunoscătoare sau nedreaptă cu tine” (Plutarh)
Unii dintre cititorii mei mi-au sugerat să ofer şi biografia unei personalităţi care a sprijinit şi a crezut în politica de stânga. I-a sprijinit pro bono pe mulţi dintre comuniştii aflaţi cândva în ilegalitate, cu riscul oprobriului în profesie şi în societate. Dar a izbândit de fiecare dată să se impună. Era un avocat de mare talent. Dar, cu toate acestea, s-a înşelat într-o singură direcţie: propriii tovarăşi de credinţă politică. Pentru că era prea cultivat, teribil de profesionist şi greu de marginalizat, tocmai de aceea va fi aruncat în închisoare de către propriii camarazi! Este vorba de Petre Pandrea, altfel pseudonimul literar al avocatului Petre Marcu (1904-1968). Ca avocat a pledat adeseori gratuit, cu o impresionantă investiţie de inteligenţă şi erudiţie, în favoarea unor persoane sau organizaţii aflate în dizgraţia regimurilor politice ale vremii. Între 1933 şi 1944 a apărat ilegalişti comunişti, dar şi israeliţi; între 1947 şi 1948, membrii PNŢ vânaţi de noul regim comunist, iar între anii 1953 şi 1958 a apărat ordinele călugăreşti persecutate de regimul comunist şi pentru care patriarhul României de atunci nu a mişcat un deget. După ce comuniştii au preluat puterea în România, Petre Pandrea a făcut zece ani de temniţă, între anii 1948 şi 1952, iar mai apoi între anii 1958 şi 1964. A fost inclus în lotul Pătrăşcanu pentru că a fost cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşanu (altă personalitate politică marcantă a stângii, avocat de profesie). Petre Pandrea a fost condamnat la 20 de ani de temniţă din care a executat şapte la închisoarea de la Ocnele Mari. Moare la patru ani de la eliberare, în temniţa marginalizării, în vara anului 1968.
Din punctul meu de vedere, Petre Pandrea, alături de I.D. Sîrbu, este unul dintre cei mai exacţi biografi ai mentaliăţilor româneşti de adâncime. Analizele sale meticuloase, pentru anii 1946-1968, ne oferă un răspuns legat de absurdul obedienţei dezvoltate de regimul comunist iar realităţile cartografite astfel ne oferă imaginea vieţii pe care o trăim astăzi, cu foşti activişti comunişti în toate structurile vieţii politice, economice, culturale şi sociale.
Semi-colonialitatea: o realitate economică românească de ieri şi azi
Petre Pandrea a construit şi definit într-o manieră originală, îmbinând istoria cu sociologia, psihologia şi antropologia, structurile socio-politice care susţin de peste 300 de ani societatea românească. Jurnalul său scris în cursul anului 1947, în directă legătură cu evenimentele deloc pozitive care se derulau atunci cu repeziciune peste vieţile românilor, a fost pus în slujba unei schimbări în bine, circumscrise termenului de „helvetizare”. Schema procesului de trecere de la o realitate la alta este una simplă în aparenţă: schimbarea stilului de viaţă semi-colonial prin helvetizarea societăţii româneşti. Cum este definită semi-colonia? Semi-colonia este definită prin „quasi-autonomie politică şi dependenţă economică”.
Ce înseamnă stilul de viaţă semi-colonial? Spre deosebire de ţările independente, unde „stilul de viaţă se formează în modul următor: clasa dominantă hotărăşte modalitatea, gustul şi felul de viaţă”, în „semi-colonii, stilul de viaţă se impune de jos în sus”. În ţări precum India (fostă colonie britanică) şi România (dependentă economic şi implicit politic de mari puteri), „stilul de viaţă este dictat din afară, dar pentru menţinere, intervin – hotărâtor – straturile populare”. Una dintre caracteristicile semi-colonialilor este aceea că „nu pot avea un stil unitar de cultură şi nici o limbă unitară”. De pildă, limba română „nu există sub forma unei limbi culte, adică fixă şi ordonată”. În interiorul limbii române coexistă „pe picior de egalitate, mai multe limbi”: limba arhaică a plugarului, limba mitocanului, limba juristului (franţuzită), limba sportivilor anglo-americanizaţi, limba politicienilor recenţi care sunt, „terminologic, incomprehensibili pentru masele largi populare”.
Pe „meleagurile semi-coloniale” înfloreşte „speţa şarlatanului egoist” care îşi „trădează patria pentru arginţi sau din poltronerie lamentabilă”. Printre aceştia, „politicienii semi-coloniali sunt şarlatani până în măduva oaselor şi egoişti până dincolo de marginea înţelegerii: oare de ce? Fiindcă n-au bază economică (de aceea fură pe rupte n.m.), n-au metafizică, n-au bază morală: au apetituri”.
În România semi-colonială, „funcţionarul politic a înlocuit pe latifundiarul care-şi păpa moşiile ce pe o porţie de măsline”. În România, de peste 500 de ani, „când ai putere nu te mai temi de secetă şi de intemperii, iar haremul îţi stă la dispoziţie”.
Semi-colonialului, om de rând sau nu, îi lipseşte morala, „fiindcă el are mai multe cămăşi: cămăşi de zi, cămăşi de noapte, cămăşi platronate pentru frac, cămăşi naţionale cu râuri roşii, galbene şi albastre”. Pe omul de rând îl înţelegem la schimbatul cămăşilor, căci pentru a-şi rezolva problemele cotidiene îi trebuie multe „cămăşi”. Pentru a te băga în seamă portarul sau secretara, primarul sau învăţătorul copilului, vânzătorul sau funcţionarul, musai să te îmbraci precum ei. Infractorul semi-colonial este unul diminutival, neavând inteligenţă sau forţă vitală. El se defineşte printr-un „şperţar dedat la vesela ciupeală, ceva între bacşiş, cadou şi milogeală”.
În societăţile semi-coloniale, „omul bogat nu poate avea prieteni săraci. Trebuie să-şi ia adio chiar de la prietenii de tinereţe care au sărăcit – în semi-colonii seismele şi zigzagurile de avere sunt dese”. Omul bogat din semi-colonii este recunoscut pentru „solitudinea lui totală când porneşte printre oamenii săraci”. Cât de reală este această portrertizare a baronilor noştri politici de azi, deşi rândurile au fost scrise în 1947!?
Politicianul semi-colonial se caracterizează prin „răţoială şi neputinţă. Neputinţa este starea se colonialitate, iar răţoiala este expresia unei puteri castrate. Politicianul semi-colonial are ceva de biciclist: spinare curbată şi picioare energice, cu pulpe dezvoltate adică servil faţă de cei mai mari şi impertinent cu cei mici”. Carierismul politicianului semi-colonial se reduce la un singur adevăr: „vinde ţara şi pe maică-sa, intră în bandă necondiţionat, ca hoţii de cai cu ochii la pradă”.
Morala românească semi-colonială „se aseamănă cu un ghem de aţă cu care s-au jucat o duzină de pisici” în faţa căruia „străinii dau din cap, iar băştinaşii avertizaţi pufnesc de râs”. Pe meleagurile noastre, „tabelele de valori sunt răsturnate, amalgamate şi pline de surprize”.
Adesea ai impresia că nu mai umbli „printre oameni normali, printre oameni sănătoşi, ci printre canceroşi. Tot Bucureştiul este plin de cancer politic, de lenevie, de dezordine, de praf tuberculotic şi de lipsă de frumuseţe”. Provincia escaladează decalajul alimentând „fascinaţia Bucureştiului” care „creează dezechilibrul psihic mitocănesc”.
Care sunt coordonatele „helvetizării României” văzute de Petre Pandrea, pentru o posibilă ieşire din semi-colonialismul ţării noastre? Sunt patru repere: neutralitate în caz de război; eliminarea politicianismului; respectarea cultului valorilor şi primordialitatea gospodăriei edilitare. Când „venitul naţional nu mai merge la capitole neproductive şi va ajuta la refacerea paraginilor”, când „politicianismul se va reduce până la atrofie” iar „politica se va transforma în emulaţie edilitară, asemeni unui concurs între urbanişti”, abia atunci şi numai atunci „cultul valorilor se va instaura automat”.
În prezent, România se aseamănă cu Mexicul şi „republicile petroliere din America Centrală”. Doar acolo, în imundele favelas, „printre negri şi negroizi, printre urmaşi de azteci şi piei roşii, printre sonde de petrol şi răzmeriţe, printre metişi şi generali cu stele brusc aprinse şi stinse pe epoleţi şi pe firmament politic, printre cavaleri de industrie şi corsari politici, descifrez destinul tragi-comic al României moderne”.
N.B. „Pentru ca o ţară să nu fie în dependenţă de capitalul străin, trebuie ca procentul de investiţii în industrie şi bancă să fie trecut de 50%. După cum într-o întreprindere sau într-o bancă un capitalist nu poate dicta dacă nu are un pachet de acţiuni de minimum 51%, tot astfel şi o ţară nu poate fi considerată ca ieşită din starea de semi-colonialitate dacă nu are un capital bancaro-industrial autonom”.
„Mişcarea cadavrelor” în „ţara mea de hapsâni şi leneşi”
Petre Pandrea către finalul vieţii
Nu trebuie să mire că „lupta pentru putere în Valahia ia forme hidoase”. La periferia Europei, unde Orientul strănută prea des de cincizeci de ani încoace peste chipurile noastre, „cutumele satrapice şi despotice sunt mai tari decât principiile constituţionale şi administrative”. Astfel că totdeauna „capetele cultivate anapoda şi sufletele de neo-iobagi din puturoşenia meleagurilor noastre” au suspinat „după despoţi luminaţi, după egalitarism rău înţeles şi după biciul vătafului”. Aceasta probabil şi din cauza faptului că „există multă ereditate tarată în Valahia: tâlhari, aventurieri-fantaşti, psihopaţi religioşi al unui imperiu antic în decădere, ca acela roman, psihopaţi sectanţi ai unui Imperiu în creştere, cel rus”.
În perpetua „mişcare a cadavrelor” după putere, se disting cu uşurinţă „fauna cea mai monstruoasă şi flora cea mai rău mirositoare”. De mai bine de trei generaţii, omul sănătos „tinde la satisfacţii elementare, în centrul cărora se află sexualitatea şi alimentaţia. Nici măcar munca nu este la el primul plan. Omul sănătos se epuizează în pat şi la masă. Iar restul energetic îl depune în muncă anodină. Inventivitatea, creaţia propriu-zisă încep din momentul unui surplus de energie, al unui neastâmpăr cerebral, scăldat de lichid seminal, indiferent dacă fiziologia este mizeră sau sănătoasă”. Se constată mai pretutindeni o atitudine agresivă a majoritarului faţă de omul activ, care-şi respectă programul şi principiile, o atitudine anti-veselie faţă de semenul care se bucură de viaţă. Omul activ este împins către o „tactică a supravieţuirii” deoarece, „în Valahia, totul este frază, există o milenară împuţiciune levantină, asiatică, fanariotă, fără valorile aferente mandarinale şi mistice ale Orientului, un pospai occidental pretenţios şi moftangiu, care-i face (pe majoritari n.m.) incapabili de viaţă reală viguroasă”.
Dintre toţi cei care supravieţuiesc pe meleaguri valahe, „românii sunt cei mai laşi, având tradiţii iobage, şi dintre români, regăţenii şi, mai ales ţiganii”. Din „învăţămintele cantemireşti” reţinute de Pandrea, în Moldo-Valahia, răzeşii şi moşnenii au fost „singurele categorii umane care nu erau supuse unor şocuri psihice derivate din continua obedienţă politico-socială şi spaime intermitente”. Liderii societăţii, domnitorii, prelaţii şi boierii, cunoşteau „o înjosire morală fără de asemănare”.
În secolul valah care tocmai s-a încheiat, Partidul heghemonic a spart naţiunea „în grupe de proletari heghemoni care conduc pe ţărani, pe micii burghezi şi pe intelectuali. Când privesc pe proletarii autohtoni, îmi vine să râd. Nu sunt nici măcar proletari adevăraţi. Sunt un fel de tinichigii, fiindcă nu lucrează, în majoritatea lor, în oţel, ci în tinichea. Iar oţelarii sunt idiotizaţi de munca grea fizică şi de trăscău, vinars sau adio, mamă. Au bicepşi pe braţe, pi picere şi pe creier”. Dar iată că aceşti „broscoi metafizici, fariseici” care au predicat „o doctrină de satrapie asiatică în beneficiul unor tinichigii nemernici” au gâtuit totul: ţărănimea şi păturile sociale mijlocii. A lăsa pe mâna plebei care „nu are niciodată dreptate”, destinul ţării tale unde destinul te-a lăsat prin hazard, viitorul societăţii în care supravieţuişti şi în ultimul rând, paşii pe care vrei să-i realizezi în scurta şi imprevizibila ta viaţă valahă, este o sinucidere anticipată şi traumatizantă.
Marea plebe care decide se structurează în interiorul ei precum o societate: avem o plebe „cu titluri, aşa-zişii inculţi cu diplomă”; avem o plebe conformistă” adică „terna plebe guvernamentală” şi apoi, marea masă, „fiara dezlănţuită” de iobagi, şerbi şi robi, „cu instincte nezăgăzuite”.
România aflată întotdeauna „în bătaia tuturor vânturilor istorice, cu tradiţii de instabilitate politică şi economică”, o cunoaştem în perpetua imagine a unei fiinţe „asuprite şi canonite”. Această suferinţă continuă a creat două subterfugii de existenţă: mascaraua şi letargia protoistorică: „mascaraua este la oraş şi protoistoria în ruralitate”.
Este foarte adevărat faptul că nicăieri, în nici un sistem, „câinii nu aleargă cu covrigi în coadă”, dar numai în România, există o cumplită tradiţie care depăşeşte istoria şi antropologia de bun-simţ: „doi la sută (2%) din populaţia ţării trăieşte din belşug. Ceilalţi se uită şi înghit în sec”.
Şi apoi, rămân „formele ilegale” care înspăimântă şi dezgustă „fiindcă sunt crime contra umanităţii, ne degradează la forme primitive, tribale, de canibalism penitenciar”.
În concluzie, „ţara mea este o ţară de hapsâni şi leneşi. Fiecare să aibă cu minimum de efort, maximum de beneficii. Când leneşului i se prezintă ocazia să aibă profituri mari, devine hapsân. Hapsân şi leneş sunt cele două faţete ale unei singure medalii: definţia românismului”. Între hapsâni şi leneşi, „licheaua română înfloreşte în putregaiul tuturor idealurilor sfărâmate”. Idealuri distruse de o pecingine „de natură pur sociologică”. În Valahia contemporană găseşti la fiecare pas „disperarea clocotitoare în afunduri, ieşită, la suprafaţă, sub formă de bolboroseli chinuite. Fiecare vrea să ajungă în alt post, toţi îşi urăsc meseriile şi vor alt loc sub soare. Lipsa de stabilitate creează psihoze sociale. Nimeni nu mai aderă în branşa lui”. Nu-i de mirare că „licheaua a devenit prototipul cetăţeanului din patria mea. E dureros. E adevărat”. Faptul că ne aflăm „în inaniţie culturală” nu mai surprinde pe nimeni, ce să mai vorbim de alarmare? Vom rămâne aici „înzăpeziţi şi vegetativi, cu braţele încrucişate, în inacţiune, pasivi şi resemnaţi” asemeni unui „gandhism valahic” ca singură soluţie la înzăpezirea în care ne găsim”. Cât în ceea ce ar privi iluziile legate de schimbări politice, nu uitaţi „un singur lucru: partidul este o ficţiune juridică şi are exact valoarea oamenilor care-l conduc şi-l îndrumă”. De aceea, „lupta pentru putere în Valahia ia forme hidoase” iar „mişcarea cadavrelor” împrospătează mereu clica de lichele, în „ţara mea de hapsâni şi leneşi”.
România, între raia şi ceandala
Melanjul improvizaţiei alimentat de indiferenţa faţă de viitor. De aceea trecutul este recurent după profeţia bacoviană, a ţării lipsite de umor şi a „cercului barbar şi fără sentiment” în care ne învârtim
În raia „a munci este o pedeapsă”. Aici cu mare uşurinţă „râtanul semidoct” ajunge conducător de popor, iar „căţeaua turbată la menopauză” poate fi metamorfozată „în zeiţă de către impostori, adulatori şi carierişti”. Raiaua economică a fost exploatată cu saţietate în „sistemul despoţiilor asiatice, prin intermediul unor funcţionari fiscali de origine fanariotă. România nu era stat liber, ci o semi-colonie a statului otoman, cu caracteristicile acestei stări: autonomie politică, depedenţă economică şi diplomatică”.
Semi-colonialismul turcesc din Evul Mediu a fost înlocuit cu semi-colonialismul capitalismului apusean, „caracteristic perioadei iobăgiste”. Locuitorii raialei au „psihologia metisajului”, psihologie care cultivă şi caută cu disperare dorinţa, legitimarea printr-un „părinte sau măcar un strămoş venit de la Soare Apune”. El nu se încadrează, organic, printre indigeni şi este asemeni unui „copac transplantat, pe care grădinarul a uitat să-l ude”. Metisul are acute „sentimente de inferioritate”, se simte provincial, în afara lumii în marile metropole. Tocmai de aceea „şi-a lepădat garderoba adecvată şi se îmbracă după modelul Parisului, al Berlinului sau al Londrei, localităţi cu climă temperată. Notarul satului Glodeni poartă vara şi iarna pantofi uşori de chevreau ca la Versailles, în locul tovalului. Rezultatul: reumatisme timpurii, sciatice, artritisme”. În raia „munca intelectuală este destin ingrat, muncă de sisif sau condamnare la munca de salină. Condiţiile exterioare nu sunt propice”.
Intelectualii raialei „sunt sfioşi până la sperietură faţă de Europa”, dar deosebit de intransigenţi cu aceia dintre ei, care au curajul să le descrie adevăratul chip. Faţă de non-valorile în ascensiune financiară „sunt lipsiţi de curaj”, iar faţă de realele valori care se pierd în anonimat „sunt săraci în probleme, chiar dacă sunt vioi cu duhul” şi tocmai de aceea „au complexe de inferioritate nimicitoare, ajung ca nişte harabale, cu frâne de oţel ruginit, pe roţi de lemn”.
Valahul orăşenizat al raialei „îşi plasează capitalul supranumerar în ţoale sau obiecte uşor transformabile în lichid”, de pildă un aragaz suplimentar. Orăşenii de raia au descoperit talciocul. Oare cine îşi mai plasează capitalurile în suflete omeneşti? În raia abundă decepţioniştii pe care îi găseşti mai ales printre politicienii, „care una au gândit, una au spus şi alta a ieşit în practică”. În raia se trăiesc „spaime nocturne” care năvălesc în gândurile unora, puţini la număr. Este foarte clar că „fără pedagogia cotidiană a fiarei umane ajungem la sălbăticii nemaipomenite”. Sau la ceandala. În zadar bietul Pandrea a predicat „un sfert de veac doctrina umanităţii într-o Valahie împuţită moralmente”.
Raiaua politică a durat exact patru sute de ani însă raiaua moravurilor a supravieţuit în sufletele oamenilor obişnuiţi cu un anume fel de a trăi, de a se manifesta social şi mental. Raiaua tinde să fie înlocuită treptat, în urma unui proces socio-cultural care a debutat în anii puterii populare, de o realitate similară, mai veche, dar foarte diferită: ceandalaua. Termenul nu este cuprins în dicţionare. Este mai degrabă circumscris unei istorii care vine de departe, dintr-un alt areal cultural, pe cale de a se împământeni pe meleagurile noastre. Potrivit lui Petre Pandrea, „ceandalaua indiană şi cinghineaua ţigănească” sunt „urmaşi ai criminalilor din India, pe care acest Imperiu îi revarsă de şase mii de ani peste Asia şi Europa, cu blesteme şi coerciţiuni, consemnate în Upanişade, pentru a se purifica în lipsă de penitenciare, urmaşi de criminali care au făcut pui în penitenciarele, în ziaristica şi în politica română (Pamfil Şeicaru şi Nae Ionescu sunt hinduşi an ovo şi origină etnică)”. Termenul „cinghinea” apare ca regionalism învechit al limbii române (vezi Constantinescu-Dobridor) şi însemna „obrăznicătură”, iar „cinghia” erau numite „dansatoarele publice” al căror dans din buric era numit adesea „cinghie”.
Peste ceandalaua indiană sau ţigănească „apasă un greu blestem vedic, un blestem biblic” reprezentat de „oroarea invincibilă a omului moralmente sănătos împotriva insanităţii morale”. Ceandalaua indiană, ca structură socio-culturală „însemnează lipsa de igienă fizică şi de igienă morală derivată din instincte criminale înnăscute. Ceandalaua este criminalul lombrozian, aşa cum se cunoaşte în lumea modernă, adică omul fără inhibiţii, prăvălit de porniri năvalnice. Ceandalaua poate fi criminal brahial, vărsător de sânge, dar şi infractor în frac. Din primele două straturi se recrutează infractorii violenţei brahiale, din straturile ultime răsare criminalitatea în frac (venalitatea, turpitudinea, lipsa de onoare)” – mulţi politicieni de azi, infractori veroşi, aparţin „an ovo şi origine etnică” ceandalei).
Povestea invaziilor ţigăneşti „nu se cunoaşte”. Doctorul Şerban Milcoveanu este de părere că şatrele formau în timpul campaniilor militare turceşti, din secolul al XIV-lea până la asediul Vienei, accesorii de îngrozire a duşmanului. Şatrele stăteau ascunse în spatele trupelor de avangardă şi urlau, zbierau, băteau în talere de metal, pentru a da senzaţia unei mulţimi militare fioroase. Turcii i-au folosit astfel în timpul campaniilor lor – este de părere Milcoveanu. Cu regimul fanariot, când campaniile turceşti au încetat, devenind o problemă supravieţuirea militară, aceste populaţii hinduse au fost aruncate peste Dunăre, colonizate aici masiv, cu acordul dezinteresat al grecilor din Fanar care guvernau raialele economice ale Munteniei şi Moldovei. Au fost aşezaţi ca robi mănăstireşti, domneşti şi mai puţin boiereşti. Petre Pandrea a căutat şi el un răspuns acestor infiltrări hinduse în spaţiul românesc: „În Upanişade am găsit texte relativ la infractori. Cum îi pedepseau? Prin izgonire din Imperiul Indian. I-au făcut plocon Europei pe infractorii brahiali hinduşi. Timp de şase mii de ani, criminalii au fost izgoniţi din India. Printr-o judecată sumară a lui pater familias îl declara ceandala pe delincvent.
Cuvântul indian are echivalentul pe româneşte în cuvântul cinghinea, adică lepădătură morală. Pater familias indian îl chema pe fiul infractor în faţa familiei. Era sobor mare. Cel declarat culpabil trebuia să părăsească imediat casa. Nu avea voie să rămână în satul sau în oraşul său şi în nici un sat sau oraş indian. Pleca în emigraţie. I se luau veşmintele şi i se dădeau zdrenţe. Nu avea voie să poarte podoabe de aur sau argint, ci numai fier sau de tinichea” (de aici probabil colanele de aur masiv, kilogramele de inele din acelaşi metal şi palatele nelocuite ale ţiganilor valahi, venite dintr-o interdicţie milenară şi răzbunate, astfel, în emigraţie n.m.). Nu avea voie să bea apă din fântâni, din râuri sau bălţi. Bea apă numai din urma copitelor de elefanţi sau bovine. Blestemul ceandala indică imperios exilul voluntar. Dacă criminalitatea se moşteneşte, avem multe explicaţii la moravurile, năravurile şi delincvenţa ţigănească. Expluzarea prin blesteme s-a practicat în Babilon câteva mii de ani, în Egipt şi Asia Mică. Regiunile române sunt infectate de ceandalale indiene şi de infractori greci izgoniţi din regiunea Levantului (tot sub administraţia otomană a ţărilor române n.m.). Oamenii din India şi Asia Mică sunt admirabili în ţara lor şi fără instincte infracţionale. A trăi într-un vast penitenciar, fără a fi avertizaţi, cum o facem noi, reprezintă o gravă imprudenţă. Criminaliştii nu acceptă amestecurile. Dixi et salvavi animam meam” (Petre Pandrea). Şi totuşi, „al lor este viitorul… copiilor noştri” (I.D. Sîrbu).
P.S. Se fură în România pe rupte? Şpaga a devenit o cutumă mai puternică decât principiul juridic care o interzice? Nu trebuie să mire, doar Ceandalaua guvernează România!
România şi psihologia „tipului digestiv”
În psihologia „tipului digestiv” domină „arta supunerii şi a disimulaţiunii”. Se ştie că „liberările psihice se obţin prin ritual şi gesturi simbolice”, dar, cu toate acestea, oamenii pot trăi fără probleme de conştiinţă şi în plină „inaniţie culturală”. Un om complex nu poate trăi „fără lux intelectual şi sufletesc”. Constantin Beldie afirma că tot ceea ce-şi doreşte un înţelept sunt „o carte bună şi un sân de femeie rară”.
Continuăm să trăim în „epoca atacurilor perfide, chiar în tramvai”, unde „oamenii nu mai au reţinerile politeţii, nici inhibiţiile moralei religioase”. Din fericire, „oamenii amorfi şi oamenii morţi, prin banalitate, ai societăţilor, nu fac istoria. Ei sunt obiecte de istorie”. Cu condiţia să nu se găsească în funcţii decizionale de prim rang.
Sediul gândirii şi imaginaţiei „tipului digestiv” sălăşluieşte în burtă; acolo se află „chiar şi sensibilitatea lor artistică şi tonalitatea sufletească” de om amorf, cadavru-viu. „Tipul digestiv” se îndoieşte de sine însuşi, de umbra sa, de femeia sa, de amanta sa, de prietenul său. Este bănuielnic şi prepuselnic. Iubeşte şarada, spune da şi gândeşte nu, când a spus nu înclină mult spre da.
Ocupaţia princiară a tipului digestiv este „de la buric în jos” iar calea regală porneşte de la buze, trece prin esofag la intestinul gros. Ocupaţia favorită este aceea de a „stoarce plăceri din hoitul său, ca dintr-o lămâie”.
După „tipicul latifundiarului”, baron regional sau local, manelist sau iubitor de muşchi tatuaţi, „tipul digestiv” dispreţuieşte, energic, munca. „Are relaţii de afaceri în lumea mare unde se plictiseşte. Nu poate renunţa, fiindcă n-ar fi şic”. Nu are prieteni iar când s-a împrietenit cu cineva, „primul lui gând este să-i seducă nevasta, soacra, doica sau servitoarea, dacă sunt frumoase, pentru a le spurca şi pentru a-şi arăta potenţa. Dacă sunt slute, le pişcă de fese în văzul lumii”.
Cum s-a ajuns aici? Probabil din obişnuinţă. Ne-am dezobişnuit să vedem în jurul nostru oameni bine crescuţi, politicoşi, la locul lor; copii care să vorbească frumos; ne-am dezobişnuit să mai fim oameni. Ne-am dezobişnuit de a mai avea o conştiinţă cetăţenească, nu ne mai considerăm de mult membri cu drepturi egale, în cadrul unei societăţi civile libere şi civilizate. Ne-am dezobişnuit să fim cineva şi un simplu număr din ceva, ne-am dezobişnuit să refuzăm sau să ne revoltăm. Timp de 50 de ani, „nu Cezarul s-a adaptat nivelului şi specificului sufletului poporului (aşa cum au făcut-o regii nemţi la vremea lor), ci poporul s-a coborât – tâmpindu-se, imbecilizându-se, ticăloşindu-se – la nivelul de gândire şi simţire al cezarului şi tribului său” de baroni. Nu ar trebui ignorat faptul că „poporul e inclus în istorie, dar, fiind o simplă minoritate faţă de putere, se comportă ca orice sclav: se bucură de tot ce nu reuşeşte, de tot ce atinge şi demonstrează incapacitatea, răutatea şi tirania celor care au în mână şi pâinea şi cuţitul, şi dreptul la cartela de pâine şi de tăcere” (I.D. Sîrbu).
Trăim integraţi atât de bine în metafora chinezească: „Semănăm cu viermele călcat de roatele carului regal. Ce poate şti viermele ce este în capul regelui?”. Ce au ştiut zecile de mii de oameni-viermi (pentru rege, se înţelege), când se declama „dormiţi liniştiţi! Noi avem noi grijă de liniştea dvs…!? Şi asta în timp ce „regele” împărţea prada cu apropiaţii săi!
După 1947 am lichidat elitele şi valorile noastre europene, ne-am dezbrăcat de subţirile noastre veşminte de libertăţi şi democraţie, „pentru a ajunge, repede şi pe cheltuiala noastră, la nivelul continental de suferinţă, nerentabilitate, sărăcie … .” Bismarck, la vremea sa, a spus: „Popoarele ar fi înnebunite de spaimă, dacă ar afla cu cât de puţină înţelepciune sunt conduse”. Noi, românii, suntem forţaţi să vizionăm o derulare de spaime căci numai înţelepciune nu se poate citi pe chipurile morbide ale celor care ne conduc.
Nu sunt altceva decât birocraţii unei „dictaturi satrapiale” care dănţuie ideologic sub umbrela „totemismului calmuco-african”, care este clientela de partid. Aşa s-a născut „tipul digestiv”. Prin micul favor, mica ciupeală, micul bacşiş. Aceasta este reţeta „colonialistă prin care se poate alcătui acel alai de imbecili şi lichele de care are nevoie orice tiran, despot sau dictator ca să poată stăpâni peste masele largi ale celor care murmură, şovăie şi înjură. Neputincioşi”. Sunt stăpâni absoluţi peste întreaga suită de accesorii care se numesc, social vorbind, privilegii: uniforme, decoraţii, titluri şi funcţii, şoferul, vila, maşina, celularul, secretara, iscălitura, prezidiul, tribunele, microfonul apoi copii, rudele, cumnaţii şi nu în ultimul rând, casa de odihnă, casa de oaspeţi, casa de nebuni, spitale speciale, doctori speciali, medicamente speciale… etc. Astfel, „orice român poate ajunge un moromete, dacă se lasă morometizat de o soţie, prieten sau de o ispită. Orice moromete poate ajunge ciocoi, fiindcă el poartă în traistă condeiul sau pulanul de ciocoi. Dar nici un moromete sau ciocoi nu mai poate redeveni un român oarecare; chiar dacă e trimis la munca de jos, el rămâne un hibrid şi un deşeu nerecuperabil”. Ce este de făcut cu imensitatea de deşeuri morometizate care conduc astăzi ţara noastră, până la cel mai mic detaliu birocratic? Deşi orice popor „îşi are comedianţii săi pe care îi şi întreţine”, este „absurd să sperăm că nişte comedianţi vor putea să întreţină un întreg popor” (I.D. Sîrbu).
